Vorbele mele au căzut între noi ca o ușă trântită.
Radu s-a retras instinctiv un pas, cu privirea pierdută, incapabil să spună ceva coerent.
— Ce vrei să spui…? a întrebat aproape fără glas.
Dar adevărul îl lovise deja. Se vedea pe chipul lui.
Am tras mai bine păturica peste copil. Fetița dormea liniștită în pătuțul de spital, străină de tensiunea din salon.
— În momentul în care ai dispărut din viața mea, eram însărcinată, am spus calm.
Bianca s-a întors imediat spre el.
— Tu știai de asta?
El a dat din cap încet.
— Nu… jur că nu știam…
Am simțit un gust amar.
— Cum ai fi putut să știi? Mi-ai închis toate ușile. Mi-ai ignorat mesajele și le-ai spus tuturor că inventez povești ca să te țin aproape.
În cameră s-a făcut liniște.
Se mai auzea doar bâzâitul aparatelor și respirația liniștită a copilului.
— Am trecut singură prin tot, am continuat. Prin frică, controale, nopți nedormite… și sincer? Cu timpul am înțeles că poate era mai bine fără tine.
Bianca și-a încrucișat brațele, încercând să-și păstreze calmul.
— Și atunci de ce ne-ai spus acum? Ce urmărești?
Am privit-o direct.
— Nimic. Nu vreau bani și nici milă.
Apoi m-am uitat din nou la Radu.
— Nu am nevoie nici măcar de numele tău pentru ea.
El s-a apropiat încet de pătuț.
— Dar este copilul meu…
L-am oprit din priviri.
— A contribui la nașterea unui copil nu te face automat tată.
Cuvintele mele l-au lovit mai tare decât orice reproș.
— Ai ales să pleci atunci când aveam cel mai mult nevoie de tine. Asta a fost alegerea ta.
Bianca îl privea acum altfel. Confuză. Rănită.
— Câte lucruri mi-ai ascuns?…
Radu nu a răspuns. Ochii lui rămăseseră fixați asupra fetiței.
— Cum o cheamă? a întrebat încet.
Am ezitat o clipă.
— Sofia.
A repetat numele aproape fără voce, de parcă încerca să păstreze ceva ce deja pierduse.
Asistenta a intrat atunci în salon și s-a apropiat discret.
— Vizita s-a terminat.
Bianca și-a luat geanta.
— Trebuie să plecăm. Ceremonia începe curând.
El nu s-a mișcat.
— Radu, a insistat ea.
Abia atunci a clipit și s-a întors spre mine.
— Pot măcar să o țin puțin în brațe?
M-am uitat la copilul meu, apoi la el.
Și am clătinat încet din cap.
— Nu acum.
A închis ochii pentru o secundă și am văzut pe chipul lui ceva ce nu mai văzusem niciodată: regret adevărat.
Nu a făcut scandal.
Nu s-a apărat.
Nu a încercat să mă convingă.
A înțeles că unele pierderi nu pot fi reparate prin cuvinte.
S-a întors și a ieșit din salon. Bianca l-a urmat în tăcere, păstrând distanța dintre ei.
Când ușa s-a închis, camera a redevenit liniștită.
M-am apropiat de pătuț și am atins degetele mici ale Sofiei. Ea s-a mișcat ușor și și-a strâns instinctiv mâna în jurul degetului meu.
Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem de foarte mult timp.
Liniște.
Nu mai eram femeia abandonată care trăia din explicații și speranțe.
Eram mamă.
Eram puternică.
Și eram liberă de tot ce mă rănise.
Iar începutul acela nou nu mai depindea de nimeni altcineva decât de noi două.