Pe Mara o cunoșteam din liceu, dar ne regăsiserăm după treizeci de ani la o expoziție. Avea un râs pe care îl țineam minte și o boală despre care a vorbit abia la a treia întâlnire.
Nu m-am căsătorit cu un diagnostic. M-am căsătorit cu femeia care voia să mai vadă o dată marea și care mă certa dacă îmi lăsam șosetele pe scaun. Am făcut cununia într-o zi în care se simțea suficient de bine.
Când starea ei s-a înrăutățit, am încetat să facem planuri mari. Ne bucuram de o supă, de o oră fără durere și de oamenii care știau să vină fără să ceară să fim optimiști.
După înmormântare, sora ei mi-a dat o cutiuță. Înăuntru era o cheie mică și un bilet cu adresa atelierului în care Mara pictase înainte de boală.
Pe rafturile de acolo am găsit tablouri neterminate și un album pentru mine. Între pagini erau schițe ale lucrurilor obișnuite: cana mea, haina de pe cuier, mâna mea pe volan.
Nu îmi lăsase o avere și nici un secret menit să răstoarne viața altcuiva. Îmi lăsase dovada că, în timp ce eu număram lucrurile pe care nu le mai puteam face, ea încă le observa pe cele care rămăseseră.
Am păstrat atelierul și am organizat, cu sora ei, o mică expoziție. Lângă fiecare tablou am scris anul și titlul ales de Mara. Albumul a rămas acasă, deschis la o cană albastră pe care încă o folosesc în fiecare dimineață.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.