Mama păstra întotdeauna o porție în plus. Spunea că este pentru omul care locuiește lângă vechiul atelier de la capătul străzii. Când eram copil, credeam că toate familiile fac asta.
Petru îmbătrânise odată cu noi. Îl vedeam reparând biciclete și cărând lemne, dar nu îl auzisem povestind despre rude. Mama nu îl întrebase niciodată în fața mea de ce nu avea o casă.
După înmormântarea ei, m-a oprit la poartă. Mi-a spus că trebuia să-mi arate ceva. Dintr-o sacoșă a scos un caiet gros, cu numele unor oameni și sume mici scrise în dreptul lor.
Nu erau datoriile mamei. Erau banii pe care Petru îi strânsese reparând lucruri, iar mama îl ajutase să îi ducă familiilor care aveau nevoie. El nu mai dormea de ani buni afară, dar continua să trăiască foarte simplu.
Printre pagini am găsit și numele meu. În anul în care primisem o bursă care nu acoperise chiria, diferența venise de la el. Mama nu-mi spusese, fiindcă Petru insistase să nu mă simt datoare.
Am plâns de rușinea cu care judecasem o haină veche. Petru mi-a spus că nu voia mulțumiri, ci să nu arunc caietul. M-a rugat să-l ajut să țină evidența mai bine.
De atunci, porția în plus se gătește la mine acasă. Nu hrănim un secret și nu facem promisiuni pe care nu le putem ține. Încercăm doar să continuăm, cu nume și chipuri adevărate, un obicei care începuse cu o farfurie.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.