Nu-l mai văzusem pe Dan de aproape doisprezece ani. În dimineața concursului de robotică de la Cluj, eram ocupată să le îndrept băieților ecusoanele și să verific dacă aveau încărcătorul.
El era lângă masa unei alte echipe, împreună cu partenera lui și fiul acesteia. M-a recunoscut și m-a întrebat, răstit, cine mă invitase. I se părea imposibil ca eu să fiu acolo din alt motiv decât să-l caut.
Unul dintre gemeni l-a recunoscut din fotografii. Celălalt a rămas lângă robot și mi-a făcut semn că trebuie să mergem. Le promisesem că ziua aceea va fi despre ei, nu despre oamenii care lipsiseră.
Dan a început să explice că avusese o perioadă grea. L-am rugat să discutăm altă dată. Atunci prezentatoarea a chemat echipa băieților pentru demonstrație, iar profesorul lor a venit să ne conducă spre scenă.
Robotul nu a mers perfect. La a doua încercare, unul dintre motoare s-a blocat. Băieții au reparat conexiunea în timpul permis și au terminat proba. Au primit un premiu pentru soluția tehnică, nu pentru o poveste de familie.
La ieșire, Dan a cerut o fotografie. Băieții au refuzat politicos. Unul a spus că ar prefera mai întâi o conversație fără public. I-am văzut pentru prima dată vorbind cu el fără să-mi caute aprobarea.
Nu s-au împăcat pe loc. Au schimbat câteva mesaje, apoi au ales ritmul întâlnirilor. Fotografia de pe frigider a rămas cea făcută în trenul spre casă: trei oameni obosiți și un robot prins cu bandă adezivă.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.