Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Am găsit-o pe mama lângă ușa bucătăriei, cu șorțul legat peste rochia pe care o călcase cu două zile înainte. Ținea o tavă cu șase cafele. Soacra mea râdea și le spunea invitaților că mama oricum nu poate sta locului. Când m-a văzut, mama a încercat să zâmbească, dar cafeaua tremura în cești.
Venise cu autobuzul de dimineață, cu un cozonac învelit într-un prosop și cu cerceii buni într-o cutiuță. Mă rugase s-o ajut să-i pună înainte să intrăm. La masa noastră nu mai era scaunul ei. Soacra îl mutase pentru o prietenă sosită fără să anunțe și îi arătase mamei un loc lângă garderobă.
M-am apropiat să-i iau tava, însă soacra mi-a prins cotul: „Las-o, îi face plăcere. Tu ai musafiri.” Am rămas o clipă pe loc, exact cât nu trebuia. Atunci a intrat patronul localului. S-a uitat la mama, apoi la șorț. A făcut semn spre omul de la muzică și s-a lăsat o liniște care m-a ars mai rău decât un țipăt.
„Doamna Ana?” Mama a coborât privirea spre tava pe care el i-o luase deja. Bărbatul i-a spus numele lui, Cătălin, și numele școlii unde ea lucrase la cantină. La cincisprezece ani, după moartea tatălui, venea uneori fără bani și se prefăcea că nu-i este foame. Mama îi păstra o porție și îl chema să se așeze înainte să strângă mesele.
Nu știam nimic despre el. Cătălin a povestit doar atât, fără să scoată din întâmplare o poveste mai mare decât fusese. Apoi a tras un scaun la masa noastră și a întrebat cine hotărâse că bunica nou-născutului trebuia să servească. Soacra a început să explice că fusese o glumă. Mama își ștergea mâinile de șorț, deși nu avea nimic pe ele.
I-am dezlegat șnurul și m-am așezat în fața ei. I-am spus că o văzusem și că tăcusem fiindcă îmi fusese teamă de o scenă. Nu aveam pe cine să dau vina pentru secunda aceea. Mama a răspuns încet că mai greu decât vorbele soacrei fusese să mă vadă uitându-mă spre invitați înainte să vin la ea.
Soțul meu a adus scaunul pe care mama îl avusese la început și i-a cerut mamei lui să-i vorbească fără glume. Nu s-a ridicat nimeni să țină un discurs și petrecerea n-a devenit brusc frumoasă. Soacra a cerut iertare, cu glasul jos. Mama a rămas la masă, însă nu a acceptat să zâmbească la comandă pentru fotografii.
La plecare, Cătălin i-a pus în brațe o cutie cu prăjituri. Mama l-a întrebat dacă angajații lui apucaseră să mănânce. El a zâmbit și a dus-o în bucătărie să-i prezinte. Eu am rămas lângă ușă până s-a întors. De data aceasta, când i-am oferit brațul, nu m-am mai uitat întâi să văd cine ne privea.