Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Îl văzusem de trei duminici, lângă florile lui Andrei. Era un metis cu blană aurie și o pată albă pe piept. Nu lătra și nu se apropia să cerșească. Stătea câteva minute lângă piatră, apoi pleca spre aleea din spate. În dimineața aceea am hotărât să merg după el.
Fiul meu murise cu doi ani înainte, la douăzeci și patru de ani. Încă găseam în casă lucruri pe care nu puteam să le mut. În schimb, îmi dădeam seama că existau părți din viața lui despre care știam prea puțin: oameni pe care îi ajutase, drumuri pe care le făcea fără să le povestească la cină.
Câinele m-a condus până la o casă mică, aflată la câteva străzi de cimitir. S-a oprit la poartă și s-a culcat în dreptul ei. Când am sunat, a venit o femeie în vârstă, sprijinită în baston. S-a uitat la câine și a întrebat, cu o voce obosită, dacă îl văzusem din nou lângă Andrei.
Doamna Ileana îl cunoscuse pe fiul meu când lucrase la o reparație în curtea ei. De atunci trecea uneori s-o ajute și îl scotea pe câine la plimbare. Animalul îl aștepta la poartă în aceleași zile. După accident, femeia îl dusese de câteva ori la cimitir, iar el învățase traseul.
Mi-a arătat o fotografie făcută cu telefonul. Andrei stătea pe trepte, cu o șurubelniță în mână și câinele lipit de genunchiul lui. În bucătărie era un borcan cu biscuiții pe care îi cumpăra pentru animal. M-am așezat și am început să plâng. Acolo exista încă un loc în care lipsa lui se simțea în fiecare săptămână.
Nu am luat câinele cu mine. Avea o familie și o casă, chiar dacă uneori găsea un loc pe unde ieșea. Am ajutat-o pe Ileana să repare poarta și am început să venim împreună la cimitir, când putea. Îmi povestea întâmplări mărunte cu fiul meu, fără să încerce să-mi dea explicații pentru moartea lui.
Într-o zi mi-a spus că se temuse să mă caute, ca să nu-mi adauge o grijă. I-am răspuns că mi-ar fi plăcut să știu cine îl mai aștepta. Am găsit alți vecini care o puteau ajuta, iar vizitele mele au rămas vizite, fără promisiunea că voi putea face tot ce făcuse Andrei.
Acum câinele mă recunoaște înainte să cobor din mașină. Uneori mergem la plimbare și ne întoarcem direct la casa Ilenei. Alteori trecem și pe la flori. Am în telefon fotografia fiului meu de pe trepte. Când o deschid, îl văd într-o zi obișnuită, ocupat cu ceva bun, și pot să respir puțin mai ușor.