Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.
Sorina îmi ținea paharul cât îmi căutam telefonul în geantă. Eram la mare, ca în aproape fiecare vară de când rămăseserăm prietene. Când am apropiat camera, mi-a spus să facem și o ultimă fotografie. Am râs. Ea nu râdea. Avea ochii umezi și se uita spre ecran ca și cum ar fi vrut să memoreze ceva.
Ne cunoșteam de treizeci și șapte de ani. Fusese lângă mine la nașterea fetei, la mutări și la înmormântarea soțului. Știa cum îmi beau cafeaua și ce fac atunci când mă prefac că nu sunt supărată. În vacanța aceea venisem amândouă hotărâte să ne odihnim, după un an în care vorbiserăm mai mult la telefon.
La cină a mâncat puțin. Mi-a povestit despre o consultație pe care o tot amâna, apoi s-a oprit și mi-a spus că nu sănătatea o făcea să tremure. În cameră o aștepta un plic pe care îl adusese de acasă. Îl purtase trei zile în geantă, fără să găsească momentul să mi-l dea.
Dimineața l-am găsit lângă ceașcă. Înăuntru erau copii ale unor scrisori și o fotografie mai veche decât nunta fiicei mele. Sorina apărea lângă soțul meu într-un loc unde eu nu fusesem niciodată. Pe spate era scrisă o dată pe care o recunoșteam. În weekendul acela îmi spusese că stătuse acasă, cu mama bolnavă.
Mi-a mărturisit o relație scurtă, petrecută cu mulți ani înainte. Nu a încercat să-mi explice că iubirea le justificase alegerile. Mi-a spus că se oprise, dar că apoi îi fusese mai ușor să păstreze minciuna decât să piardă prietenia. Eu ascultam și reciteam, în minte, zeci de seri în care avusesem încredere în amândoi.
Cel mai tare m-a durut că îmi fusese alături și în doliul meu, cunoscând o parte din viața lui pe care eu nu o aflasem. Am plecat singură de la hotel. I-am cerut să nu mă caute până nu voi putea hotărî dacă vreau să mai vorbim. Drumul spre casă a fost lung, deși făcusem aceeași șosea de nenumărate ori.
Am vorbit cu fiica mea și am căutat sprijin ca să înțeleg furia amestecată cu dorul. După câteva luni i-am scris Sorinei. Aveam întrebări la care voiam răspunsuri, fără promisiunea unei împăcări. Mi-a răspuns și a acceptat ritmul pe care îl puteam duce. A fost prima dată când nu mi-a cerut să am grijă de suferința ei.
Fotografia de pe plajă există încă. Eu zâmbesc larg, iar ea încearcă să-mi rămână aproape înainte de adevăr. Nu o mai privesc ca pe ultima imagine a unei prietenii perfecte. O păstrez ca să-mi amintesc că am dreptul să pun întrebări chiar și oamenilor pe care îi cunosc de o viață.