Bărbatul cu buchetul era Mihai, elevul care stătuse cândva în banca de lângă geam, cu mânecile prea scurte și caietele scrise pe ambele fețe. Doamna Dobre îl recunoscuse înainte să-i spună numele. El s-a oprit în fața ei și a întrebat-o dacă mai are timp pentru o clasă care întârziase la ultima oră.
Din mașinile oprite în apropiere au coborât foști elevi din ani diferiți. Nu veniseră toți cu automobile scumpe și nici nu blocaseră strada pentru o demonstrație. Se adunaseră la câteva străzi distanță și ajunseseră împreună la ora stabilită. Câțiva țineau flori, alții plicuri și fotografii pe care le căutaseră prin casele părinților.
Mihai îi organizase după ce un elev din clasa de acum publicase vestea pensionării. Mesajul ajunsese dintr-un grup în altul. O fostă colegă găsise numărul profesoarei de desen, cineva vorbise cu secretariatul, iar o altă generație reușise să pregătească un album. Nimeni nu vrusese ca doamna Dobre să afle înainte de ultima zi.
Pentru Mihai, invitația însemnase mai mult decât o revedere. În clasa a șaptea vrusese să renunțe la școală ca să muncească. Profesoara îi adusese caiete, vorbise cu familia și găsise oameni care să-i ajute o vreme. Nu îi promisese că viața devine ușoară dacă învață. Îl convinsese doar să nu hotărască singur, la treisprezece ani, că nu mai are loc în clasă.
Acum lucra ca inginer și avea doi copii. I-a arătat o compunere veche, cu observațiile ei pe margine. Nu păstrase foaia pentru nota primită. O păstrase fiindcă, la sfârșit, doamna Dobre îi scrisese că vrea să-i citească și următoarea poveste. Fusese prima dată când un adult îi arătase că se așteaptă să se întoarcă și mâine.
Au intrat împreună în curtea școlii, unde elevii din clasa actuală așteptau cu albumul. Graba lor de la finalul orei făcuse parte din surpriză, deși unii recunoșteau acum că nu se gândiseră cât de singură putea să se simtă profesoara în clasa goală. Ea i-a luat pe rând în brațe și le-a spus că data viitoare îi poate primi și fără un plan atât de complicat.
În album erau fotografii și câte un rând de la oameni pe care îi uitase după chip, dar îi ținea minte după întâmplări. Cineva îi mulțumea pentru o carte, altcineva pentru o discuție purtată după oră. O femeie scrisese că alesese să devină profesoară tocmai fiindcă își amintea cum se simțise în clasa doamnei Dobre.
A ajuns acasă târziu, cu florile împărțite în toate vasele pe care le găsise. Costumul crem avea cretă pe mânecă, iar ochii îi erau încă umflați. De data aceasta nu plânsese fiindcă patruzeci de ani păreau să nu fi lăsat urme. Plânsese descoperind câte dintre ele continuau să existe în oameni care nu îi mai trecuseră de mult pragul clasei.
Povestire fictivă. Personajele și întâmplările sunt inventate. Imagine realizată cu AI.