Nora nu a răspuns. A spus numai că nu trebuia să facem scandal pentru o glumă. Mara i-a cerut să închidă camera și să nu trimită mai departe imaginile făcute ca să mă umilească. Eu mi-am recăpătat vocea și am spus că asta voiam și eu.
Fiul meu s-a apropiat și mi-a cerut scuze pentru că râsese. I-am spus că mă duruse mai tare liniștea lui decât telefonul. Îl crescusem învățându-l să nu râdă de oameni; acum așteptasem să își amintească singur și nu o făcuse.
Am intrat în apă cu Mara. Nu am devenit campioană și nu a început piscina să mă aplaude. Am înotat cât mi-am propus, în ritmul meu. La prima oprire, Mara m-a întrebat dacă voiam să ieșim. De data aceea am spus că mai voiam o lungime.
După probă am făcut o fotografie împreună. M-a întrebat înainte și mi-a arătat-o după. Aveam părul lipit de frunte și râdeam cu gura deschisă. Nu i-am cerut să îmi micșoreze talia sau să ascundă brațele. I-am cerut să mi-o trimită și mie.
Seara, nora a încercat să încheie discuția spunând că așa se glumea în familia ei. I-am răspuns că eu nu voiam să fiu gluma lor și că nu mai acceptam să mi se fotografieze corpul pentru comentarii. Nu îi cerusem să îi placă costumul meu. Îi ceream să mă trateze cu respect.
A doua zi am primit fotografia Marei pe hârtie. Scrisese pe spate data și numărul de lungimi înotate. Am pus-o pe frigider, lângă pozele de familie în care fusesem întotdeauna atentă să stau în spatele cuiva.
Cu nora am rămas în relație, dar nu am mai râs ca să o scutesc pe ea de explicații. Când aducea vorba despre vârstă ca despre o interdicție, îi spuneam că vorbeam despre mine și că puteam răspunde singură. Fiul meu a învățat să nu mai aștepte ca Mara să intervină.
La următoarea ieșire la piscină am împachetat același costum roșu. Am luat și prosopul. Îl folosesc când ies din apă și îmi este frig. Când cineva vrea să mă acopere cu rușinea lui, îl las pe scaun.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.