Am apăsat butonul de apel intern și i-am cerut colegului de la recepție să vină cu ajutor. Nu i-am spus bărbatului că femeia mințea sau că îl credeam pe el. I-am spus că ea ceruse să rămână acolo și că urma să discutăm în prezența altcuiva. Colegul meu l-a văzut apropiindu-se și s-a oprit în dreptul ușii.
Bărbatul a început să râdă și să explice că ea făcea des crize. Femeia a spus că nu voia să meargă cu el și că dorea să vorbească separat cu cineva. Am lăsat-o să folosească telefonul recepției și am chemat ajutorul necesar. Nu era treaba mea să-i pun un diagnostic, dar puteam auzi limpede că nu voia să urce în cameră.
Se numea Sorana. Mi-a spus apoi că voise să plece încă de seara, după ce el îi luase geanta și actele. Nu știa orașul și se temuse să ceară ajutor în fața lui. Când găsise ușa întredeschisă spre spălătorie, intrase acolo fiindcă auzise mașinile și văzuse lumina. Pe mine mă recunoscuse după uniformă.
Situația a fost preluată de oamenii chemați, iar ea a putut vorbi fără ca bărbatul să răspundă în locul ei. Sora Soranei a fost anunțată și a venit s-o ia. Noi am păstrat informațiile despre ședere și ce observaserăm, fără să răspândim filmări sau amănunte despre ea printre ceilalți turiști.
Când s-a făcut dimineață, m-a găsit directoarea la recepție. Eu mă pregătisem să explic de ce oaspetele amenințase că ne face reclamație. M-a întrebat întâi dacă eram bine și cine fusese cu mine. Apoi a cerut să povestim ce se întâmplase, ca să știm mai clar cum procedam în asemenea situații. Nu mi-a cerut să-mi cer scuze bărbatului.
Sorana mi-a trimis un mesaj după câteva zile. Își amintea cearșafurile și felul în care îmi vorbise. Mi-a cerut iertare fără să spună că, dacă îi știam viața, trebuia s-o înțeleg automat. I-am răspuns că primisem scuza. Faptul că se purtase urât nu însemna că trebuia trimisă înapoi într-o cameră de care îi era teamă.
Nu mi-a mai povestit în fiecare zi ce făcea și nici eu n-am urmărit-o. Știam că era lângă sora ei și că primea sprijin. Pentru mine au urmat alte ture, alte cearșafuri, alte camere de pregătit. Din când în când mă gândeam la cât de ușor ar fi fost să-i spun că nu mă interesa după umilința de la prânz.
Câteva luni mai târziu a venit o scrisoare pe numele meu, la hotel. Înăuntru era un mulțumesc scris simplu. Am pus-o în dulapul din vestiar. Când o văd, îmi amintesc nu de femeia care aruncase rufele, ci de cea care a putut ieși dimineața pe ușa din față, cu actele și geanta în mâinile ei.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.