S-a așezat lângă poartă și a ridicat pe rând labele din față. Era felul lui de a-mi cere să-l iau în brațe când se speria. Îl învățase fiica mea fără să vrea, într-o iarnă în care îi ștergea mereu lăbuțele la intrare. Fata de dincolo de gard a tras iar de lesă. Tatăl ei i-a cerut s-o lase și a deschis poarta.
L-am luat lângă mine, am prins lesa mea de zgardă și am rămas acolo cât am lămurit ce se întâmplase. Bărbatul se numea Mircea. Fiica lui, Diana, îi spusese că găsise câinele și că proprietara era în străinătate. Îi ceruse să nu publice nimic, fiindcă discutase ea deja returnarea. El nu știa că în tot orașul apăreau anunțuri cu Bobi.
Diana mi-a spus că văzuse recompensa și că avusese nevoie de bani. I-am arătat când fusese publicat anunțul. Ea îmi trimisese o fotografie abia după trei zile și insistase să vin cu numerar. Nu mai voia să răspundă la întrebarea despre cum ajunsese câinele în curtea lor. Am păstrat conversația și am cerut să fie lămurite faptele.
Din imaginile unei camere din vecinătate s-a văzut ulterior că îl chemase spre ea din dreptul porții noastre întredeschise. Nu fusese luat de pe un drum aglomerat, așa cum îmi spusese. Ce urma să însemne asta a fost verificat prin pașii potriviți. Eu nu aveam nevoie să inventez alte lucruri ca să fac povestea mai gravă.
Mircea mi-a dat înapoi banii și și-a cerut iertare că nu verificase. Nu i-am cerut lui să răspundă în locul fiicei adulte. I-am mulțumit că deschisese poarta și că nu încercase s-o acopere după ce înțelesese. Diana stătea pe treaptă și spunea acum că oricum intenționase să mi-l dea înapoi.
L-am dus pe Bobi la verificat și am făcut mai atentă siguranța porții. Fiica mea l-a așteptat acasă cu o pătură. În prima noapte s-a ridicat de două ori să vadă dacă era încă lângă patul ei. I-am spus că era acasă și că noi, adulții, ne ocupam de restul. Nu voiam să-i pun în brațe și grija de a-l apăra mereu.
Diana mi-a trimis mai târziu o scuză. I-am răspuns că o citisem și că faptele trebuiau lămurite în continuare. Nu i-am publicat adresa și nu i-am cerut nimănui s-o urmărească. Aveam anunțuri de șters și oameni de anunțat că găsisem câinele. Unii îl căutaseră ore întregi fără să întrebe de recompensă.
La câteva zile după întoarcere, Bobi a adormit în hol, cu botul pe pantoful meu. Fiica mea l-a acoperit și a șoptit să nu-l trezim. Am trecut pe lângă el în vârful picioarelor. Nu mai aveam nevoie de fotografia primită pe telefon. Îl puteam vedea respirând liniștit, chiar în casa din care dispăruse.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.