Era unchiul meu, Gică. Mama îi dăduse iapa după moartea tatei, cu promisiunea că o ținea la țară și că avea grijă de ea. El o vânduse mai departe în câteva luni. Când mama îl întrebase dacă puteam merge s-o vedem, spusese că murise. Îi ceruse să nu-mi povestească prea multe, fiindcă eram departe și oricum n-aveam ce să fac. Minciuna pe care o auzisem eu fusese și a lui.
Omul de la camion nu voia să discute despre trecut. Pentru el eram o femeie care îi blocase ieșirea și îi încurcase drumul. Am cerut să vorbim fără să mai tragă de animal. Mătușa la care trebuia să ajung a venit până acolo cu soțul ei. Cât ei au stat lângă mine, am stabilit prețul și am cerut să fie lămurite actele înainte de a pleca.
Nu aveam acasă un grajd și nici o soluție pregătită. Am sunat un prieten al tatei care mai ținea cai și i-am spus exact ce găsisem. A venit cu ajutor pentru transport și a primit-o temporar la el. Luna a coborât încet. Eu mergeam lângă ea cu frâul în mână, fără să-mi mai pese că aveam noroi până la genunchi.
A văzut-o un veterinar și am făcut un plan de îngrijire potrivit stării ei. Nu putea fi pusă pur și simplu într-o curte și uitată acolo pentru că o salvasem într-o după-amiază. Aveam de plătit hrană, adăpost și îngrijiri. Am renunțat la vacanța pentru care strânsesem bani și am început să merg la ea în fiecare weekend.
Unchiul meu mi-a spus la telefon că după atâția ani iapa nu mai era treaba noastră. L-am întrebat de ce îi spusese mamei că murise. A răspuns că era mai simplu decât să ne tot auzim cerând socoteală. Mi-am dat seama că vorbeam cu un om pentru care legătura noastră cu tata fusese doar un inconvenient. Nu i-am mai cerut să simtă ce simțeam noi.
Mama a venit s-o vadă după o săptămână. A stat la poartă până i-am făcut semn. A recunoscut că ar fi trebuit să verifice, să-mi spună adevărul și să mă lase să aleg dacă puteam ajuta. Nu i-am răspuns că nu avea nicio vină. Am rămas însă lângă ea când a pus palma pe gâtul iepei și a început să plângă.
Luna n-a devenit din nou iapa puternică din amintirile mele. Avea nevoie de liniște și de oameni care să nu-i mai ceară muncă. Treptat, a început să vină singură spre gard când îmi auzea mașina. Prietenul tatei îmi trimitea fotografii în timpul săptămânii, iar mama se ducea acolo când eu nu puteam ajunge.
Într-o duminică mi-am găsit fiica lângă gard, cu palma întinsă și cu bunica ținând-o de umeri. Nu le-am urcat pe niciuna pe spatele Lunii. Ne-am așezat toate trei pe banca de lângă țarc și am privit-o mâncând. Fetița m-a întrebat dacă era calul din fotografia cu bunicul. I-am spus că da. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai trebuia să-i vorbesc despre el numai la trecut.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.