În filmare, Dida deschidea chiar ea ușa mea și îi întreba dacă voiau să vadă și balconul. Se auzea cum le spunea că proprietara era plecată pe termen lung și că ea se ocupa de tot. La sfârșit, femeia număra banii pe masa din bucătărie. Dida îi strângea, apoi le arăta care cheie era pentru cutia poștală. Nu mai putea spune că nu-i cunoștea.
Tânăra se numea Irina. Soțul ei, Paul, își găsise serviciu în oraș și veniseră cu tot ce încăpuse într-o dubă. Nu știau că eu mă întorceam și nu-mi văzuseră niciodată actele. Dida se prezentase ca o rudă care avea toate împuternicirile necesare. Contractul era pregătit dinainte. Numele meu fusese folosit ca să pară că eu îi primisem în casă.
Am cerut să fie lămurită situația cu ajutorul autorităților și am rămas cu toții pe loc, fără să ne mai împingem prin ușă. Dida a început să plângă. Mai întâi a spus că voise doar să-mi aducă un venit în plus. Când am întrebat-o unde erau banii mei, a recunoscut că avusese nevoie de ei și intenționase să-i pună la loc înainte să vin.
Nu închiriase casa pentru șase săptămâni. Le promisese un an. În calendarul ei, întoarcerea mea era o încurcătură care putea fi amânată cu încă un telefon. În zilele dinainte îmi trimisese mesaje despre o țeavă spartă și mă întrebase dacă nu puteam rămâne mai mult în Germania. Eu îi mulțumisem că avea grijă de apartament.
Irina s-a așezat pe valiza mea și a început să plângă. Banii de chirie erau aproape tot ce mai aveau după mutare. Nu le-am spus să-și strângă lucrurile în stradă în seara aceea. Am căutat o soluție temporară împreună, cu ajutorul surorii mele, iar predarea apartamentului s-a făcut în zilele următoare, consemnată și fără alte surprize.
Dida a trebuit să răspundă pentru bani și pentru documentele folosite. Recuperarea n-a mers repede. Paul păstrase însă transferurile, conversațiile și filmarea pe care o făcuse tocmai ca să nu existe discuții despre starea mobilei. Le-am dat și eu mesajele primite înainte de întoarcere. Nu mai încercam să ne convingem unii pe alții cine era vinovat.
Am schimbat încuietoarea și am rugat o firmă să se ocupe de apartament când plecam. Dida locuia tot vizavi. O vreme evita să deschidă ușa dacă mă auzea. Când a încercat să-mi spună pe scară că stricasem o prietenie pentru niște bani, i-am răspuns că eu îi lăsasem cheia ca să ude trei ghivece, nu ca să hotărască cine dormea în patul meu.
La câteva luni după aceea, Irina mi-a trimis o fotografie cu balconul locuinței lor noi. Avea mușcate roșii și două scaune. Mi-a spus că își recuperaseră o parte din bani și că lucrurile începeau să se așeze. Am păstrat mesajul. Din toată întâmplarea, oamenii pe care îi găsisem în casa mea au fost singurii care nu încercaseră să mă mintă.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.