«Pentru Alina și fetița noastră», scria pe spate. Sub cuvinte era semnătura lui Mihai. Am recunoscut felul în care făcea litera M. Femeia din fotografie era mama ei. Tânăra se numea Ilinca și avea douăzeci și patru de ani. Eu eram căsătorită cu el de șaptesprezece. M-am uitat la fotografia întoarsă în mâinile mele și am întrebat-o dacă era fiica lui. Ea a dat din cap.
Mihai nu aflase de existența ei în ultimele două luni. Știuse de la început. La optsprezece ani, când Alina rămăsese însărcinată, se speriase și plecase din oraș cu ajutorul părinților lui. Mai trimisese bani o vreme, apoi încetase. Când ne cunoscuserăm, îmi spusese că avusese o iubită în liceu. O singură propoziție acoperise două vieți.
Alina murise la începutul verii. Ilinca rămăsese cu datorii, un loc de muncă nesigur și întrebarea pe care mama ei evitase s-o transforme într-o poruncă: dacă să-l caute pe tatăl ei. Îl găsise printr-un fost prieten de școală. De atunci, el o ajuta cu mâncare și cu bani de chirie, dar îi ceruse să nu vină la noi. «Am nevoie de timp să-i spun soției.»
Am ridicat caserola de pe jos. Mâncarea nu mai putea fi pusă înapoi. I-am cerut iertare Ilincăi, fără să adaug ce crezusem eu sau cât de rău mă simțeam. Ea nu trebuia să-mi repare rușinea. Am întrebat-o dacă voia să mergem la o cafenea. M-a privit întâi pe mine, apoi pe el și a spus că prefera să meargă singură acasă.
Pe Mihai l-am trimis să-i cumpere altă mâncare și să înceteze să-i mai ceară discreție. În seara aceea, la masa de ziua mamei lui, am pus fotografia lângă farfuria lui. Soacra mea a închis ochii. Știa. Socrul meu a spus că erau lucruri vechi. Mihai avea patruzeci și doi de ani și încă aștepta ca altcineva să aleagă cuvintele în locul lui.
N-am hotărât în noaptea aceea dacă rămâneam sau plecam. I-am cerut să spună întregul adevăr și copiilor noștri, cu grijă și fără să o prezinte pe sora lor ca pe o problemă apărută din senin. Au urmat discuții grele și ajutor din afara familiei. El a început să-și asume relația cu Ilinca și în zilele în care nu-i era comod.
Pe ea am revăzut-o după câteva săptămâni, când a vrut. Am stat la o masă mică, fără tatăl ei. Nu mi-a cerut să-i fiu mamă și nici eu n-am încercat să devin. Mi-a povestit despre Alina, despre munca ei și despre cât de greu îi fusese să aștepte în fiecare joi lângă cimitir, pentru că acolo îi dăduse el întâlnire ca să nu fie văzut.
Fotografia a rămas la Ilinca. Acasă, Mihai n-a mai avut voie să vorbească despre ea ca despre un secret care trebuia administrat. Căsnicia noastră a avut de trecut prin lucruri pe care încă le lămurim. Dar când o văd pe tânăra aceea la ușă, primul lucru pe care îl fac este să-i cer haina și s-o întreb dacă a mâncat. Nu mai las nimic să-i cadă la picioare.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt inventate.