Pe bilet scria: „Avansul intră vineri. Rodica nu trebuie să afle până plecăm.” L-am citit cu voce tare. Nora mea, Otilia, a făcut un pas spre geantă. Cumpărătoarea s-a așezat încet pe marginea canapelei. „Eu am venit doar să văd casa”, a spus. „N-am plătit nimic.” Atunci am reușit să respir, dar mâna încă nu-mi dădea drumul cutiei zdrobite.
Cătălin mi-a spus că nu ajunseseră „chiar acolo”. Anunțul era doar ca să vadă cât puteau obține. Panglica era o prostie, inventată fiindcă oamenii puneau prea multe întrebări. Am ridicat fotografia. Era poza pe care i-o trimisesem de ziua lui, dintr-un parc italian. Îmi ceruse una în care zâmbeam. El o pusese lângă o lumânare stinsă și spusese că murisem.
L-am întrebat unde voiau să plece. Otilia a răspuns înaintea lui: aveau datorii și o afacere care nu mai putea fi salvată. Cătălin i-a spus să tacă. În clipa aceea am înțeles că se certau de mai mult timp despre cât trebuia să-mi spună, dar niciodată despre dreptul meu de a hotărî. Casa și întoarcerea mea ajunseseră, în discuțiile lor, două piedici.
Am recuperat dosarul fără să semnez nimic. Cumpărătoarei i-am spus limpede că nu oferisem casa spre vânzare. Mi-a lăsat datele anunțului și a plecat. Nu era nevoie să asistăm împreună la restul. Am verificat apoi situația proprietății cu un specialist și am cerut să fie păstrate toate mesajele. Nu mă bazam pe promisiunea fiului meu că „nu făcuse încă nimic”.
Cătălin a început să plângă când i-am cerut cheile. Spunea că, dacă aflam de datorii, îl judecam. „M-ai lăsat să te judec după o minciună mult mai mare”, i-am răspuns. „Ai stat aici, în casa mea, și le-ai povestit oamenilor cum am murit.” Otilia își strângea hainele. Niciunul nu s-a mai atins de fotografia de pe comodă.
Au plecat în seara aceea la părinții ei. N-am rămas singură: am chemat vecina care îmi trimisese anunțul și am dormit prima noapte cu lumina din hol aprinsă. A doua zi am scos panglica, dar n-am putut să pun poza la loc. Mă întrebam câte dintre telefoanele în care îmi spunea „mai rezistă puțin” fuseseră despre mine și câte despre planurile lor.
Nu i-am plătit datoriile ca să se termine povestea. Au urmat verificări, discuții și lucruri de lămurit pe care nu le putea închide o îmbrățișare. După câteva săptămâni, Cătălin a venit singur. Nu l-am primit în casă. Am stat la poartă și l-am lăsat să vorbească până când a încetat să mai spună că făcuse totul „pentru familie”.
Prăjiturile au rămas nemâncate. În locul fotografiei am pus o vază mică, luată de mine din piață. Mi-am luat concediul pe care îl tot amânam și am stat acasă, între lucrurile mele. Când fiul meu m-a întrebat ce putea face ca să-l iert, nu i-am dat o sumă. I-am spus să înceapă prin a nu mai cere nimic.
Poveste originală de ficțiune. Imagine cu scop ilustrativ.