— …într-un sat de lângă Brașov .
Natalia o privi câteva secunde fără să înțeleagă.
Apoi izbucni într-un râs scurt și nervos.
Arătă spre piatra funerară.
— Atunci cine este bărbatul pe care l-am văzut acum trei săptămâni?
— Mulți oameni seamănă între ei.
Străina scoase încet telefonul.
— Dar câți dintre ei au asta?
Pe ecran apăru o fotografie.
Un bărbat stătea în fața unui atelier mic, cu o geacă veche pe el și cu capul întors într-o parte.
Imaginea era făcută de la distanță.
Chipul nu se vedea perfect.
Dar Natalia simți că nu mai poate respira.
Aceeași linie a maxilarului.
Lui Victor îi lipsea jumătate din degetul mic după un accident din adolescență.
Bărbatului din fotografie îi lipsea exact aceeași parte.
— Nepotul meu lucrează la atelier. Am fost să-i duc niște lucruri. L-am văzut pe omul acesta și am crezut că îl cunosc de undeva.
Femeia arătă spre mormânt.
— Astăzi am văzut fotografia și mi-am amintit.
Natalia se așeză înapoi pe bancă.
— Nu. Victor a murit într-un accident.
În urmă cu șase ani, mașina lui fusese găsită grav avariată după ce ieșise de pe șosea.
I se spusese că trupul fusese atât de afectat, încât sicriul trebuia să rămână închis.
Actele fuseseră rezolvate repede.
Victor lucrase atunci pentru o firmă de transport și fusese plecat într-o cursă.
Nu pusese suficiente întrebări.
Acum, pentru prima dată, faptul că nu-l văzuse niciodată îi revenea în minte ca o rană.
— Dați-mi adresa — spuse.
În aceeași seară, Natalia îi telefonă fratelui ei, Andrei .
Nu îi spuse fiicei sale nimic.
A doua zi dimineață, ea și Andrei plecară spre Brașov.
Cu cât se apropiau, cu atât Natalia se simțea mai ridicol.
Andrei ținea privirea pe drum.
— Atunci ne întoarcem acasă.
De data aceasta fratele ei nu răspunse.
Atelierul era la marginea unui sat.
Natalia rămase în mașină.
La început nu văzu pe nimeni.
Apoi ușa metalică se deschise.
Un bărbat ieși cu o cutie de scule.
Avea barba încărunțită și mergea ușor șchiopătând.
Natalia încetă să respire.
Bărbatul ridică privirea.
Uneltele se împrăștiară pe ciment.
Nimeni nu mai avea nevoie de o fotografie.
După șase ani în care vorbise cu fotografia lui într-un cimitir, vocea aceea îi rostea din nou numele.
Natalia coborî din mașină.
— Am o piatră funerară cu numele tău.
Atunci Natalia înțelese ceva și mai dureros.
Nu părea un om care tocmai își recuperase memoria.
Nu accidentul îi furase soțul.
Soțul ei alesese să dispară.
Adevărul ieși greu și pe bucăți.
În perioada dinaintea accidentului, firma pentru care lucra Victor avea probleme serioase.
Existau datorii, transporturi declarate incorect și oameni implicați în afaceri despre care Natalia nu știuse nimic.
Victor însuși făcuse alegeri de care acum spunea că îi era rușine.
În noaptea accidentului nu fusese singur în mașină.
Victor supraviețuise și, speriat de anchetă, de datorii și de oamenii cu care se încurcase, fugise.
Identificarea victimei fusese greșită inițial, iar Victor văzuse în haosul creat o oportunitate.
În loc să corecteze minciuna, o lăsase să crească.
Mai târziu folosise alte documente și începuse o viață nouă.
Natalia îl privea îngrozită.
— M-ai lăsat să îngrop alt om crezând că ești tu?
— Și mie mi-a fost frică!
— Fiica ta avea doisprezece ani! A dormit luni întregi cu fotografia ta lângă pat!
— M-am gândit să vă contactez de sute de ori.
— Dar n-ai făcut-o nici măcar o dată.
Și nu acceptă explicația lui drept justificare.
Informațiile pe care le aflase ridicau întrebări mult prea serioase pentru a fi rezolvate printr-o conversație într-un atelier.
După ce se întoarse, discută cu un avocat și apoi cu autoritățile.
Identitatea persoanei îngropate, circumstanțele accidentului și actele emise atunci trebuiau verificate oficial.
Victor nu mai putea pur și simplu să continue să fie mort pe hârtie.
Iar Natalia avea nevoie să afle ce se întâmplase cu adevărat, nu doar versiunea unui om care demonstrase deja că putea trăi ani întregi într-o minciună.
Cel mai greu moment veni când îi spuse fiicei lor, Ana , acum în vârstă de 18 ani.
Ana o privi fără expresie.
Natalia îi povesti tot ce putea confirma.
Prima întâlnire dintre tată și fiică avu loc într-un spațiu neutru.
Victor se ridică atunci când Ana intră.
Ana îl privi cu ochii plini de lacrimi.
— Nu-mi spune că am crescut. Nu ai fost acolo să vezi.