Polițistul nu părea grăbit.
— Sunteți Ion Popa? m-a întrebat din nou, uitându-se la mine atent.
Am simțit cum mi se usucă gura. În spatele meu, din sufragerie, se auzea vocea lui Matei certându-se cu sora lui pe telecomandă. O dimineață normală. Prea normală.
— Ați fost aseară la domnul Dumitrescu?
Pentru o clipă, m-am întrebat dacă bătrânul spusese altceva. Dacă poate crezuse că am luat bani. Dacă își schimbase povestea.
— Da, am fost. I-am dus portofelul.
Polițistul m-a privit câteva secunde. Apoi a dat din cap.
— Domnul Dumitrescu a depus o declarație dimineață. A spus că i-ați salvat luna. Fără banii ăia, nu-și putea plăti medicamentele. Și nici întreținerea.
Am clipit. Nu înțelegeam unde duce discuția.
Polițistul a făcut un pas înapoi și a arătat spre stradă.
O mașină neagră era parcată în fața casei. Lângă ea, sprijinit în baston, stătea bătrânul.
— A insistat să venim personal.
Copiii apăruseră deja la geam, cu nasurile lipite de sticlă.
Domnul Dumitrescu m-a privit cu ochii umezi, dar hotărâți.
— Tinere, a spus, eu nu am copii. N-am pe nimeni. Soția mea s-a dus acum zece ani. Iar ce ai făcut tu… nu mai face nimeni azi.
Am încercat să spun că nu e mare lucru. Că era normal.
— Ba e mare lucru. Când ai puțin și totuși alegi să fii om, asta e mare lucru.
A făcut semn cu capul, iar șoferul mașinii negre a deschis portbagajul.
Din el au început să scoată pungi. Cutii. Sacoșe.
— Nu, nu pot să primesc… am început eu.
— Nu e pomană, a spus el ferm. E mulțumire.
Polițistul a zâmbit pentru prima dată.
Din mașină a coborât un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat simplu, dar îngrijit.
— Sunt Andrei Ionescu. Am un atelier auto mai mare, în zona industrială. Domnul Dumitrescu mi-a fost profesor în tinerețe. Mi-a povestit despre dumneavoastră.
Am simțit cum îmi bate inima din nou, dar altfel de data asta.
— Caut un mecanic bun. Am întrebat prin oraș. Numele dumneavoastră a mai apărut o dată sau de două ori. Oameni care au spus că sunteți corect.
Un cuvânt simplu. Dar greu.
— Salariul e 6.500 de lei net, program stabil. Asigurare medicală pentru dumneavoastră și copii. Și… a zâmbit ușor, nu lucrăm sâmbăta.
Nu mai trebuia să aleg între facturi și ghete.
Nu mai trebuia să stau noaptea cu ochii în tavan făcând calcule.
— Tati, vine poliția la noi?
Am izbucnit în râs. Un râs scurt, tremurat.
— Pentru că lumea nu se schimbă cu vorbe. Se schimbă când un om face bine altui om. Iar binele trebuie dat mai departe.
Am simțit ceva în piept. Ca o greutate care, în sfârșit, se ridica.
În seara aceea, i-am dus pe copii în parc. Le-am luat înghețată fără să mă uit la preț. Stăteam pe bancă și îi priveam cum aleargă.
— Tati, de ce zâmbești așa?
— Pentru că azi am învățat ceva important.
M-am uitat la ei trei. La lumea mea.
— Că dacă faci ce e corect, chiar și când îți e greu, viața găsește o cale să te răsplătească.
Iar în seara aia, pentru prima dată după mult timp, n-am mai simțit că mă ține casa doar din ambiție.