Incredibil câtă bunătate poate naște o întâlnire.
„Ei, ce mai stai? Hai odată, minune în zdrențe…”
Un bărbat înstărit a luat de pe marginea drumului o orfană care vindea murături, aducând-o în casa lui ca să stea lângă fiica aflată pe moarte. Iar când s-a întors seara de la serviciu, priveliștea l-a lăsat fără cuvinte.
Ceața tăioasă a lui decembrie se strecura pe sub paltonul ros, iar Daria Munteanu se strângea cât putea în eșarfele vechi, rămase de la bunica ei. Zăpada nu apuca să se aștearnă: atingeam asfaltul și se transforma imediat în apă murdară. În cizmele subțiate de vreme, picioarele îi amorțiseră de mult, însă nu avea voie să plece. Bunica fusese categorică: fără bani, nu te întorci acasă.
Cu degete înghețate, fata a îndreptat cu grijă borcanele aliniate pe o scândură strâmbă — varză murată și castraveți sărați, așezați ca o mică piramidă fragilă.
În parcare intrau rând pe rând mașini străine, lucioase. Printre ele, Daria a zărit un domn impunător, îmbrăcat într-un palton scump. Vorbea la telefon, pășea grăbit și sigur, iar la încheietură îi strălucea un ceas de lux. Adunându-și ultimele firimituri de curaj, i s-a adresat cu o voce aproape stinsă:
— Domnule, vă rog… luați ceva… varză de casă, castraveți proaspeți, crocanți…
Bărbatul n-a schițat niciun răspuns. Doar a grăbit pasul, aruncând replici nervoase în telefon. A ajuns la mașină, a trântit portiera și a pornit motorul. Autoturismul a dat brusc înapoi, exact spre mica ei tarabă.
Daria n-a apucat să țipe. A închis ochii, așteptând lovitura. S-a auzit doar trosnet de sticlă spartă, iar un val fierbinte de gaze de eșapament i-a izbit fața.
Saramura a țâșnit în toate direcțiile, udându-i tivul paltonului și încălțămintea. Dezechilibrată, fata a căzut greoi de pe scăunelul șubred. Sub roată, borcanele s-au prefăcut într-o pastă murdară de cioburi și legume.
Șoferul a sărit afară, livid, cu mișcări sacadate. Și-a pipăit buzunarele, a scos portofelul și a aruncat o privire rapidă înăuntru.
— N-am bani cash… — a mormăit. — Trebuie să plec urgent, nu mai ajung la bancomat. Ia cartea asta de vizită, e adresa mea. Vii mâine și te despăgubesc.
I-a întins un cartonaș cu litere aurii, însă Daria s-a încruntat și nu l-a acceptat.
Mașina a pornit în trombă pe șosea, depășind coloana. Daria stătea încordată pe scaun, ca un animal hăituit, temându-se să se miște. Curând au părăsit drumul principal și s-au oprit în fața unui gard metalic înalt.
Aproape alergând, au intrat într-un hol larg al unei case moderne, unde era cald și mirosea a mâncare gătită și a ceva liniștitor, de acasă.
Într-o cameră de copil, plină de jucării, pe pat zăcea o fetiță de vreo zece ani. Avea pielea albă ca varul, iar buzele vineții. Lângă ea, în genunchi, o tânără îngrijitoare îi ștergea fața cu o lavetă umedă, cu mâinile tremurânde. Pe noptieră se vedeau flacoane deschise de medicamente.
A doua zi, când bărbatul s-a întors de la muncă, a încremenit de șoc.
După ce ușa de la intrare s-a închis în urma lui, în casă s-a lăsat o tăcere apăsătoare, grea ca cerul de iarnă dinaintea viscolului. Daria rămăsese în hol, neîndrăznind nici să înainteze, nici să se retragă. Inima îi bătea nebunește, de parcă zgomotul s-ar fi auzit până în camerele alăturate. Încă simțea pe piele mirosul de medicamente, amestecat cu aroma dulceagă a parfumului scump și cu un iz vag, spitalicesc.
Îngrijitoarea s-a ridicat, și-a șters palmele de blugi și a privit-o pe Daria cu suspiciune.
— Tu cine ești? — a întrebat încet, ca să nu trezească copilul.
— Eu… mă cheamă Daria Munteanu, — a răspuns fata aproape în șoaptă. — Domnul a spus… că pot ajuta.
Femeia a oftat adânc și și-a trecut mâna peste frunte.
— Ajutor? Aici nu mai e vorba de ajutor, ci de o minune. Are febră mare de trei zile. Medicii au fost dimineață, i-au făcut injecție, i-au pus perfuzie. Au zis doar atât: să așteptăm.
Daria s-a apropiat cu grijă de pat. Respirația fetiței era rapidă și neregulată, genele îi tremurau, iar buzele îi erau crăpate de uscăciune. Pe noptieră se afla un pahar cu apă și o linguriță, lângă o cutie desfăcută de medicament antitermic.
Privind chipul copilului, Daria a simțit cum i se strânge pieptul și a deschis gura, hotărâtă să întrebe ceva esențial, fără să știe încă de ce acel moment îi părea atât de important.
— Cum o cheamă? a întrebat Daria, cu voce joasă, ca și cum un sunet mai puternic ar fi putut tulbura echilibrul fragil din cameră.
— Ilinca, a răspuns femeia care avea grijă de copil, fără prea mult interes.
Numele a atins-o pe Daria într-un mod neașteptat, ca o amintire caldă strecurată pe sub piele. S-a așezat pe marginea scaunului și a privit chipul micuței cu o atenție aproape dureroasă, de parcă ar fi recunoscut în ea pe cineva pierdut demult. I-a venit în minte bunica, întinsă pe un pat asemănător, cu ani în urmă, când pneumonia fusese la un pas să o răpună.
— Aș putea să… încerc eu ceva? a rostit Daria ezitant, fără să știe exact ce urma să facă.
Îngrijitoarea a ridicat din umeri, nepăsătoare.
— Fă ce vrei. Oricum nu mai contează.
Daria a umezit o lavetă în apă călduță, a stors-o cu grijă și a așezat-o pe fruntea Ilincăi. Apoi i-a cuprins palma mică între mâinile ei. Pielea copilului ardea, ca și cum ar fi ținut un tăciune aprins.
— Rezistă, puiule, a șoptit ea, surprinsă de tandrețea din propria voce. O să fie mai bine.
Timpul s-a scurs greu. Un ceas, apoi încă unul. Îngrijitoarea s-a retras în bucătărie, lăsând-o singură. Daria schimba compresele, îi dădea apă cu înghițituri mici, îi netezea părul și murmura o melodie de leagăn aproape uitată, pe care mama ei i-o cântase cândva, înainte să dispară definitiv din viața ei.
Când s-a apropiat miezul nopții, respirația Ilincăi s-a domolit. Fruntea nu mai dogorea. Daria a simțit cum tensiunea i se scurge din umeri și s-a lăsat pe scaun, cu picioarele moi de oboseală.
A adormit așa, vegheând fără să-și dea seama.
Dimineața a izbucnit în cameră odată cu un glas de bărbat, aspru și tăios.
Daria s-a ridicat brusc. În prag stătea proprietarul casei, impecabil îmbrăcat, cu o servietă în mână. Privirea lui rece aluneca de la ea la pat.
— Cine ești tu? a întrebat sec.
— Daria Munteanu… m-ați adus aseară.
Bărbatul a încremenit o clipă, apoi s-a apropiat de copil și i-a atins fruntea. Trăsăturile i s-au destins vizibil.
În acel moment, Ilinca a mișcat ușor și a deschis ochii.
Adrian Levițchi s-a albit la față și a căzut în genunchi lângă pat.
Fetița a clipit și a încuviințat abia perceptibil.
El s-a întors încet spre Daria.
— Nimic special, a spus ea, stânjenită. Am avut grijă de ea. Așa cum am făcut cu bunica mea.
A privit-o lung, ca și cum ar fi încercat să vadă dincolo de hainele simple și de teama din ochii ei.
— Cum ai ajuns tu aici? a întrebat, cu glas coborât.
Daria i-a povestit totul: despre bunică, piață, borcanele cu varză, cartea de vizită refuzată. A ascultat fără să o întrerupă, impasibil. La final, a oftat adânc.
— Sunt Adrian Levițchi. De obicei rezolv totul cu bani. Dar tu… nu semeni cu nimeni.
— Nu sunt de vânzare, a spus ea, lăsând privirea în jos.
Cuvintele au rămas între ei, incomode și tăioase.
Medicul a sosit după aproximativ o oră. A consultat copilul și a zâmbit surprins.
— Criza a trecut. Temperatura scade, organismul a reacționat bine.
După ce l-a condus pe doctor, Adrian a rămas pe hol, studiind-o pe Daria în tăcere.
— Vei rămâne aici, a decis într-un târziu. Până când Ilinca își revine complet.
— Pentru că am o parte din vină că ai ajuns în situația asta, a răspuns el scurt.
Seara, bunica a fost adusă. A plâns mult, strângând-o pe Daria la piept, temându-se că totul e un vis.
— Unde ai ajuns, copilă… într-o poveste sau într-o nenorocire? șoptea ea.
Zilele care au urmat au curs ciudat, altfel decât orice cunoscuse. Casa mare, liniștea apăsătoare, covoarele moi, mirosul de pâine caldă dimineața. Ilinca prindea puteri, zâmbea tot mai des și îi cerea Dariei să-i citească.
Adrian Levițchi le urmărea de la distanță. Uneori se oprea în ușă, ca și cum ar fi vrut să spună ceva important, apoi renunța, lăsând tăcerea să vorbească în locul lui.
Adrian Levițchi a chemat-o pe Daria Munteanu în birou într-o după-amiază liniștită, când casa părea cufundată într-o pace stranie. Ușa s-a închis încet în urma ei, iar el a rămas câteva clipe sprijinit de masă, căutându-și cuvintele.
— Știi că tot ce se întâmplă aici nu poate fi decât provizoriu, nu? a spus el, fără să o privească direct.
— Știu, a răspuns Daria simplu, fără ezitare.
— Nu te pot ține lângă noi la nesfârșit.
Ea a încuviințat din cap, calmă.
— Soția mea a murit acum patru ani. Din clipa aceea… ceva s-a rupt. Am încetat să mai fiu om. Am funcționat doar ca un cont bancar care merge și respiră.
Daria a rămas pe loc, fără să găsească un răspuns potrivit.
— Felul în care o privești pe Ilinca… e ca și cum ar fi copilul tău, a continuat el, cu o urmă de asprime.
— Pentru că e mică și suferă, a spus ea încet. Iar durerea asta o cunosc prea bine.
Adrian s-a întors brusc spre fereastră.
— Ai răsturnat ordinea în care trăiam, a murmurat el. Și nu știu dacă asta mă bucură sau mă sperie.
La o săptămână după acea discuție, Ilinca Pavel a ieșit pentru prima dată în grădină. Avea un fular gros tras până la bărbie și se ținea strâns de mâna Dariei.
— Tu nu pleci, nu-i așa? a întrebat ea, cu o teamă copilărească.
— Nu acum, a zâmbit Daria, strângându-i degetele.
De pe trepte, Adrian le privea, cu pieptul strâns de o emoție dureroasă, pe care nu o mai recunoștea.
În noaptea aceea nu a reușit să doarmă.
Iar a doua zi, întorcându-se acasă mai devreme decât de obicei, a încremenit în prag. Imaginea din fața lui părea desprinsă dintr-o altă viață: în living, Daria stătea pe covor lângă Ilinca, iar fetița râdea în hohote, încercând să prindă o pisică albă, mică, care sărea jucăuș în jurul ei. Lumina soarelui se revărsa pe parchetul lucios, iar reflexele aurii încălzeau încăperea.
Pașii lui au scârțâit ușor, atrăgând atenția amândurora. Ilinca s-a întors imediat, cu ochii scânteind, iar pisica a dispărut cu un foșnet grăbit după canapea.
— Tata! a strigat ea, bătând din palme. Vezi? Daria m-a învățat să mă joc cu Mărusia!