— Anul acesta eu nu mai muncesc aici.
Soacra a început imediat să ridice tonul.
— Cum adică nu muncești? Grădina asta este a familiei!
— Exact. A familiei. Atunci să muncească și familia.
— Hai, nu te prosti. Ia sapa și terminăm mai repede.
— Vara trecută am muncit aproape singură. Eu am săpat, eu am plivit, eu am udat, eu am pus sute de borcane. Iar când a venit vremea să ne bucurăm de ele, au ajuns toate la sora ta fără să mă întrebe nimeni. Dacă pentru voi munca mea nu a avut nicio valoare, atunci nici anul acesta nu o veți avea.
Soacra s-a înroșit la față.
— Nu. Doar am învățat lecția.
Alina a venit și ea puțin mai târziu.
— Păi cine mai pune conserve anul acesta?
— Persoana care o să le mănânce.
S-a lăsat o liniște apăsătoare.
Pentru prima dată în mulți ani, nimeni nu mai avea pe cine să comande.
Eu mi-am deschis din nou cartea.
Iar ei au început, fără chef, să sape.
După nici o oră, Adrian s-a așezat obosit pe o găleată.
Alina spunea că o doare spatele.
Soacra murmura că pământul este prea tare.
— Exact asta făceam și eu în fiecare weekend. Doar că pe mine nimeni nu mă întreba dacă sunt obosită.
Am urcat în mașină și am plecat.
În acel an mi-am amenajat câteva straturi de legume în curtea casei mele.
Doar atât cât aveam nevoie.
Am pus și câteva zeci de borcane pentru iarnă.
Le-am așezat frumos în cămară.
— Mai ai niște zacuscă pentru mama?
L-am privit câteva secunde.
Apoi am deschis frigiderul și i-am întins o listă cu supermarketurile din apropiere.
— Nu. Dar poate găsi acolo. Doar mi-a spus chiar ea anul trecut că magazinele există pentru cei care își permit.
Din anul acela, nimeni nu mi-a mai cerut vreodată să muncesc gratis pentru alții.
Pentru că uneori oamenii nu înțeleg cât valorează munca ta până în clipa în care sunt nevoiți să o facă singuri.