— Pentru familie, am continuat. Pentru oamenii care ne sunt alături atunci când viața devine grea. Pentru cei care ajută fără să ceară aplauze… și, mai ales, pentru recunoștință.
Cristina încă ținea paharul ridicat.
Se uita la mine și, pentru prima dată în acea după-amiază, părea speriat.
— Mamă, poate nu e momentul…
— Ba cred că este momentul perfect.
— Cristina tocmai a spus că eu vin mereu cu mâna goală. Poate că are dreptate. N-am venit cu un cadou scump și nici cu vreo sticlă de vin de sute de lei.
Am arătat spre capătul mesei.
— Am adus doar cele două tăvi de plăcintă. Dar se pare că nu se pun.
Câteva rude au coborât privirea.
— Mamă Elena, v-am spus că era o glumă.
— Știu. Și eu vreau doar să spun ceva amuzant.
— Fiule, cât este rata casei voastre?
— Ce legătură are rata noastră?
Cristina se uită când la mine, când la soțul ei.
— Șase mii cinci sute de lei pe lună.
— Și de câte luni o plătesc eu, Andrei?
Andrei își trecu mâna peste față.
— Douăzeci și două de luni, am spus.
La masă se făcuse atât de liniște, încât se auzea muzica venind încet din boxa de lângă casă.
— Nu înțeleg, spuse Cristina.
— Înseamnă că de aproape doi ani, rata casei în care locuiești este plătită din contul meu.
Cristina se întoarse brusc spre Andrei.
Am văzut cum i se schimbă fața.
— Când mi-am pierdut serviciul, mama ne-a ajutat.
— Mi-ai spus că ai rezolvat cu banca!
Cristina puse paharul pe masă.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că i-a fost rușine. Iar eu am acceptat să păstrez secretul.
Am făcut un calcul pe care îl făcusem deja de multe ori acasă.
— Douăzeci și două de luni înmulțit cu 6.500 de lei înseamnă 143.000 de lei.
Cineva de la masă trase aer în piept.
Cristina se uită la mine.
— Ați plătit o sută patruzeci și trei de mii de lei?
Pentru câteva secunde, nu mai părea furioasă.
— Atunci de ce mă faceți de râs în fața tuturor?
Am simțit că întrebarea aceea spunea tot.
— Acum zece minute ai spus în fața aceleiași familii că vin mereu cu mâna goală. Atunci nu te-a deranjat că mă faci pe mine de râs.
M-am întors spre fiul meu.
Acolo era rana adevărată.
— Ai stat lângă ea și ai tăcut.
— Nu trebuia să le spui tuturor că vă ajut. Ți-am promis că păstrez secretul și mi-am ținut cuvântul. Trebuia doar să-i spui soției tale: „Ajunge. Nu vorbi așa cu mama mea.”
— Două cuvinte, Andrei. Atât așteptam.
— Bine, am făcut o glumă proastă. Îmi cer scuze.
— Dar asta nu schimbă altceva.
Am luat geanta de pe spătarul scaunului.
— Peste trei zile aveți următoarea rată.
— De data asta o plătiți voi.
— Am stat douăzeci și două de luni.
— Dar nu puteți să opriți așa, dintr-odată!
— Ba da. Este contul meu.
Pentru că exact copiii fuseseră motivul pentru care începusem.
— Știu. De aceea v-am ajutat când Andrei și-a pierdut serviciul.
— Mai ești fără serviciu?
— De un an și patru luni.
Câteva priviri s-au întors spre el.
— Atunci problema pentru care am început să vă ajut nu mai există.
— Copiii au activități, școală, vacanțe…
Mi-am pus geanta pe umăr.
— Exact asta încerc să spun.
Am plecat înainte de desert.
Nu pentru cei 143.000 de lei.
Banii mă dureau mai puțin decât faptul că propriul meu fiu mă văzuse umilită și alesese tăcerea.
Două zile Andrei nu m-a sunat.
În a treia zi, exact când trebuia plătită rata, telefonul a sunat.
— A trebuit să luăm bani din economii.
— Am anulat vacanța din toamnă.
— Andrei, nu trebuie să-mi dai raportul.
— Știu. Voiam doar să-ți spun că am înțeles.
Dar în următoarele luni au început să se schimbe lucrurile.
Au vândut mașina scumpă a Cristinei și au cumpărat una mai modestă.
Au renunțat la câteva cheltuieli inutile.
Andrei a început să ia proiecte suplimentare.
Pentru prima dată după mult timp, trăiau din veniturile lor.
Eu am descoperit ceva surprinzător.
În prima lună mi-am schimbat mașina veche.
Cu una nouă, sigură, pe care o amânasem ani întregi.
Apoi am plecat patru zile la Sibiu cu două prietene.
Când m-am întors, Andrei mă aștepta într-o seară la poartă.
S-a așezat la masa din bucătărie și a rămas câteva secunde fără să vorbească.
— N-am venit să-ți cer bani.