Am făcut exact ce nu voia Radu: am sunat imediat la poliție și nu am atins geanta. Doru a rămas lângă mine, iar câteva minute mai târziu strada era plină de girofaruri. Agenții au izolat mașina și au deschis geanta în fața mea.

Înăuntru nu erau bani și nici arme, așa cum mă temusem. Erau mai multe plicuri cu documente, două telefoane, niște carduri bancare și copii după acte pe numele unor oameni pe care nu îi cunoșteam. Un polițist m-a întrebat dacă mai văzusem vreodată acele lucruri. Am spus adevărul: nu.

Unul dintre telefoane a început să sune chiar atunci. Polițistul a răspuns și a pus difuzorul. O voce de bărbat a spus doar atât: „Radu, marfa trebuia să ajungă până la ora patru.” Apoi a închis.

Totul a început să se lege. De luni întregi, Radu îmi spunea că lucrează peste program și că are „proiecte” despre care nu poate vorbi. În realitate, polițiștii au descoperit că era implicat într-o rețea care folosea identități false pentru conturi și credite. Mașina mea trebuia să devină locul în care urmau să fie găsite documentele dacă ceva mergea prost.

Tăierea furtunului de frână avea un scop și mai simplu: dacă aveam un accident, el putea susține că geanta fusese a mea și că el nu știa nimic despre ea. Mesajele și fotografia făcută de Doru au schimbat totul.

Radu a fost găsit în aceeași seară, la marginea orașului, încercând să abandoneze duba. În telefonul lui erau conversații suficiente cât să dovedească faptul că plănuise totul de câteva zile, imediat după ce îi spusesem că vreau divorțul.

Când l-am văzut ultima dată, nu și-a cerut scuze. M-a privit și a spus doar: „Dacă plecai cu mașina, nimeni nu afla.”

Doru, omul pe care la început îl crezusem un nebun care bătea în geamul meu, mi-a salvat viața pentru simplul motiv că a ales să nu ignore ceva suspect.

Eu n-am mai condus niciodată mașina aceea. Dar încă păstrez fotografia făcută de el. Nu pentru a-mi aminti de Radu, ci pentru a-mi aminti cât de aproape am fost să apăs accelerația.