— Pentru că nu e ce crezi.
— Atunci spune-mi ce cred.
— Mamă, banii ăia tot pentru tine erau.
Aurica a luat plicul de pe birou.
A numărat câteva bancnote, apoi s-a oprit.
— I-am luat pentru că oricum trebuia rezolvată situația.
Aurica a rămas nemișcată.
Nimeni nu voia să răspundă.
— Copiii dumneavoastră au venit să discute despre o evaluare psihiatrică. Vor să susțină că nu mai puteți lua singură anumite decizii.
Aurica s-a uitat la mine.
Ilie a intervenit imediat.
— Nu spune așa. Nu vrem să-ți luăm casa.
— Stai singură în ditamai curtea. Ai 82 de ani. Iarna trebuie lemne. Terenul nu-l mai lucrezi. Acoperișul trebuie reparat. Ai primit o ofertă foarte bună și tu refuzi pentru că te încăpățânezi.
— Repeți aceleași povești.
— Și tu repeți de trei luni că trebuie să-mi vând casa.
— Mamă, nu putem aștepta la nesfârșit. Cumpărătorul nu ține oferta.
— Care într-o zi tot nouă ne rămâne.
Aurica s-a uitat lung la el.
— Mamă, nu suntem dușmanii tăi.
— Ai intrat în casa mea, ai luat cinci mii de lei din locul unde știai că-i țin și i-ai adus la un doctor ca să scrie că nu mai sunt întreagă la cap.
Pentru prima dată, Aurica și-a ridicat vocea.
A lovit ușor plicul de propria palmă.
— Pensia mea. Casa mea. Pământul meu. Și, până astăzi, am crezut că sunteți și voi copiii mei înainte să fiți moștenitorii mei.
Ilie s-a întors spre mine.
— Doamnă doctor, dumneavoastră o vedeți douăzeci de minute. Noi o știm de o viață.
— Tocmai de aceea o evaluare nu se face pe baza unui plic și a faptului că refuză să vândă o proprietate.
— Deci spuneți că e perfect sănătoasă?
— Spun că ceea ce am văzut astăzi nu susține povestea pe care mi-ați prezentat-o înainte să intre în cabinet. Dacă există motive medicale reale de evaluare, există proceduri pentru asta.
Ilie a lovit cu palma spătarul scaunului.
— Și noi ce facem cu casa?
Aurica s-a întors spre el.
Și-a pus elasticul la loc peste plic.
— Și tu ce faci singură acolo?
— De azi îmi schimb și locul unde țin banii.
A băgat plicul în poșetă.
Ilie a făcut un pas spre ea.
— Dă-mi măcar banii. Nu umbla cu cinci mii de lei în geantă.
Aurica s-a retras imediat.
— Vreau să plec, mi-a spus.
Ilie a luat cheile mașinii.
Aurica nici nu s-a mișcat.
— Cu voi nu mai merg nicăieri.
A deschis poșeta și a scos un telefon vechi.
Aurica a format numărul fără să caute vreun contact.
— Larisa? Mamaie sunt. Sunt la spital în Deva. Nu, n-am nimic. Vino tu după mine.
S-a uitat la cei trei copii ai ei.
— Nu mă mai urc în mașină cu ăștia.
— Acum ne faci hoți în fața fetei?
— Eu nu v-am făcut nimic.
— Voi ați ales ce sunteți când ați deschis bufetul.
Au mai încercat câteva minute.
Că făceau totul pentru ea.
Că proprietatea se degrada.
Că Larisa îi va băga prostii în cap.
Aurica nu și-a schimbat răspunsul.
În cele din urmă, cei trei au plecat.
Fără hârtia pentru care veniseră.
Aurica a rămas pe hol până a venit Larisa.
Când nepoata a intrat, bunica nu s-a aruncat plângând în brațele ei.
— Ține-mi asta până ajungem acasă.
Aurica s-a uitat spre ușa pe care plecaseră copiii ei.
— Ce mi-a mai rămas după vizita lor.
Larisa n-a întrebat nimic acolo.
A luat poșeta și brațul bunicii.
Aurica s-a întors spre mine înainte să plece.
— Doamnă doctor, dacă uit într-o zi unde mi-am pus ochelarii, asta înseamnă că pot să-mi ia casa?
În săptămânile următoare, copiii ei nu au obținut hârtia pe care veniseră s-o cumpere de la mine.
Aurica nu și-a vândut casa.
Și-a mutat economiile din bufet și nu i-a mai permis Getei să intre singură în locuință.
Larisa a început să treacă mai des pe la ea, dar Aurica a rămas în propria casă și a continuat să decidă singură ce face cu ea.
Cu cei trei copii, relația nu s-a reparat.
Dar după ziua aceea nu le-a mai dat voie să confunde faptul că erau copiii ei cu dreptul de a hotărî în locul ei.
Banii s-au întors la Aurica.