Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a rămas tăcută câteva secunde.
— Andreea, despre ce vorbești?
— Despre contractul pe care tata l-a semnat acum doi ani.
— Știu de contract. Ne-ai împrumutat bani pentru firmă.
— Și cu ce a fost garantat împrumutul?
— Cu proprietățile, a spus încet.
— Dar proprietățile sunt acum ale lui Radu.
— Da, mamă. Proprietarul s-a schimbat. Datoria nu a dispărut.
Am auzit-o respirând greu.
— Dar tu ai semnat când le-am trecut pe numele lui!
— Am semnat actele care mă priveau. Nu am renunțat la banii pe care vi i-am împrumutat și nici la garanțiile din contract.
— Ar trebui. Documentele existau înainte ca el să primească proprietățile.
— Atunci de ce n-a spus nimic?
— Asta trebuie să-l întrebi pe el.
A doua zi m-a sunat din nou.
Nu mai avea vocea caldă din seara precedentă.
După ce primise cele trei proprietăți, Radu se comportase ca și cum primise trei conturi pline cu bani.
Folosise una dintre proprietăți pentru a obține finanțare pentru o afacere.
Apoi mai luase bani pentru renovarea apartamentului din București, convins că îl va transforma într-o proprietate de lux și îl va vinde rapid cu profit.
Renovarea costase aproape dublu față de cât estimase.
Iar Radu începuse să acopere o datorie cu alta.
— Acum trebuie să-l ajutăm.
— De asta m-ai sunat pentru 25.000 de euro?
— Atunci cum poți fi atât de rece?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Mamă, când i-ați dat lui trei proprietăți și mie nimic, mi-ați spus că sunt fată și oricum plec. Acum, când Radu are datorii, sunt din nou familie?
— Nu răstălmăci lucrurile.
— Nu răstălmăcesc nimic. Repet exact ce mi-ați spus.
— Noi am vrut doar să păstrăm proprietățile pe numele familiei.
— Eu ce nume aveam atunci?
— Nu, mamă. Vreau să înțeleg. Când era vorba despre ce primesc eu, eram fata care se mărită și pleacă. Când trebuie să plătesc, sunt copilul vostru?
— Nimeni nu spune că trebuie să plătești tu tot.
— Mi-ai cerut 25.000 de euro.
În aceeași seară m-a sunat tata.
— Oprește tot, mi-a spus direct.
— Eu n-am început nimic împotriva lui Radu.
— Avocata ta ne-a trimis notificare.
Plățile prevăzute în contractul prin care împrumutasem bani firmei nu mai fuseseră făcute la timp.
Avocata mea trimisese notificările normale.
— Dacă obligațiile sunt plătite, nu există nicio problemă.
— Atunci de ce i-ai dat trei proprietăți?
— Pentru că este fiul meu.
Cuvintele au venit atât de simplu, încât pentru o clipă n-am știut ce să spun.
— Sunt fiica ta numai când trebuie să salvez ceva?
— Nu este corect ce spui.
— Când firma ta era în pericol, banii mei au fost suficient de buni.
— Când Radu termină toate afacerile în care a băgat bani? Când mai ia un credit? Sau când vă sun eu să vă spun că nu mai contează?
— Știu. Tocmai de aceea am așteptat doi ani.
Pentru prima dată nu mai vorbea ca tatăl care îmi spunea ce trebuie să fac.
— Vreau să nu mă mai puneți pe mine să repar ce face Radu.
— Nu vreau casele voastre. Vreau banii mei înapoi.
— Dar dacă pentru asta trebuie vândut ceva?
— Atunci Radu va trebui să vândă ceva.
— Și tocmai i-ați dat trei proprietăți. Are de unde începe.
Am închis telefonul cu mâinile tremurând.
În lunile următoare nu s-a întâmplat nimic spectaculos.
N-am apăsat un buton din Canada și nu i-am luat fratelui meu casele.
Și o realitate pe care Radu nu o mai putea evita.
Apartamentul din București a fost primul vândut.
Apoi a trebuit să renunțe și la casa de vacanță.
Din bani au fost achitate datoriile, iar eu am recuperat suma care mi se cuvenea conform contractului.
Casa părinților mei din Pitești a rămas neatinsă.
Nu voiam să-i las fără locuință.
Dar nici nu le-am mai dat bani.
Radu a pierdut două dintre cele trei proprietăți pe care le primise fără să muncească pentru ele.
La aproape un an după plecarea mea, m-a sunat.
Răspunsul meu l-a surprins.
— Atunci de ce ai făcut toate astea?
— Din cauza ta am pierdut casele.
— Radu, eu nu ți-am făcut datoriile.
— V-am ajutat ani întregi.
Cuvântul acela apărea întotdeauna când cineva avea nevoie de ceva de la mine.
— Tu ai primit trei proprietăți pentru că ești băiat. Eu am primit explicația că mă mărit și plec. De ce trebuia tot eu să te salvez?
— Nu eu am făcut regulile.
— Nu. Dar ai stat la masă și le-ai acceptat.
— Știi ce mi-ai spus atunci?
— “Doar n-o să ne certăm pentru niște case.”
— Aveai dreptate. Nu ne-am certat pentru ele. Eu am plecat și tu le-ai primit.
— Pentru că a primi ceva și a ști să ai grijă de acel lucru sunt două lucruri diferite.
Am încheiat conversația fără să simt satisfacția pe care poate Radu credea că o simt.