Soldul mi-a apărut pe ecran și, pentru câteva secunde, am crezut că mă uit la alt cont.
Transferul fusese făcut cu trei zile înainte.
N-a mai încercat să se prefacă.
Mi-am simțit degetele reci pe telefon.
— Ai luat patru mii cinci sute de lei din banii pentru rată ca să plătești petrecerea tatălui tău?
— Nu sunt doar banii pentru rată.
— Sunt economiile noastre.
— Atunci de ce ai făcut-o fără să-mi spui?
— Pentru că știam că o să spui nu!
Nu fusese o neînțelegere.
Ascunsese intenționat transferul pentru că știa deja răspunsul meu.
— Acum mergem mâine, facem petrecerea și luna viitoare recuperăm.
Radu a încercat să mă oprească.
La telefon mi-au confirmat rezervarea pentru treizeci și șase de persoane.
Dacă anulam în ultimul moment, pierdeam o parte consistentă din el.
Restul consumației urma să fie achitat după petrecere.
— Cine plătește diferența? am întrebat.
— Vor contribui și ai mei.
— Mama a zis că vedem după.
Nu pentru că era amuzant.
Noi nu plătiserăm o parte din petrecere.
Noi deveniserăm garanția că petrecerea va exista.
Tonul ei m-a făcut să-mi strâng maxilarul.
— Știați că sunt banii noștri pentru rată?
— Radu mi-a spus că vă descurcați.
— Ioana, nu dramatiza. Sunt bani. Îi faceți la loc.
— Atunci plătiți dumneavoastră restul.
— Exact așa. Avansul este deja plătit. Restul îl achitați dumneavoastră.
— Acum, după ce am chemat lumea, vrei să ne faci de râs?
— Nu eu am invitat lumea.
— Nu este o metodă de plată.
Radu mi-a făcut semn să închid.
— Gheorghe le-a spus tuturor că băiatul lui îi face petrecerea.
Atunci am înțeles și de ce Radu intrase în panică.
Imaginea lui în fața părinților.
— Tu le-ai spus că tu plătești? l-am întrebat.
În seara aceea am dormit separat.
Dimineața, Radu a venit în bucătărie.
— Am vorbit cu service-ul. Vând mașina.
— Mașina e pe numele meu. Oricum ne mănâncă bani. Am un coleg care o vrea. Din banii ăia pun înapoi ce am luat și acopăr diferența dacă ai mei nu pot.
— Și noi cu ce mergem la serviciu?
— Eu merg cu metroul. Tu păstrezi abonamentul tău. Ne descurcăm.
Pentru prima dată nu-mi cerea mie să repar ce făcuse.
Dar nici asta nu ștergea faptul că îmi luase banii pe ascuns.
— Petrecerea nu mă interesează, i-am spus. Problema mea e că ai știut că nu sunt de acord și ai făcut-o oricum.
— Nu, Radu. Abia acum începi să înțelegi.
Nu cu tortul comandat de mine.
Am venit la ora la care veneau ceilalți invitați și m-am așezat la masă.
Maria m-a privit de parcă îi făcusem o insultă personală.
— Nu verifici măcar tortul?
Mama lui s-a întors spre el.
Și în următoarele ore chiar el a alergat.
El a vorbit cu ospătarii.
El a rezolvat locurile când au venit două persoane în plus.
El a discutat cu restaurantul la final.
Iar când Maria a încercat să-mi spună că „o femeie mai verifică și ea una-alta”, Radu a întrerupt-o.
Nu a fost o scenă spectaculoasă.
După petrecere, mașina a fost vândută.
Radu a pus înapoi fiecare leu luat din economiile noastre.
Diferența pentru restaurant a plătit-o tot el din banii rămași, iar următoarele luni a mers la serviciu cu metroul și autobuzul.
Nu l-am lăudat pentru asta.
Era consecința unei decizii luate de el.
Mai important a fost ce s-a întâmplat după.
— Ioana, trebuie să vedem ce facem pentru…
— Mamă, înainte să vorbești cu Ioana, spune-mi cât pune fiecare.
— Bugetul. Cine contribuie și cu cât.
— Vai, mamă, am ajuns să facem contabilitate între rude?
— Da, dacă vrem petrecere.
M-am uitat la el din cealaltă parte a camerei.
De data aceea nu mă apăra după ce conflictul izbucnise.
Îl oprea înainte să ajungă din nou la mine.
Nu pot spune că am uitat cei 4.500 de lei.
Pentru că problema nu fusese niciodată doar suma.
Problema fusese că soțul meu considerase mai ușor să mă trădeze pe mine decât să-și dezamăgească părinții.
Iar dacă mariajul nostru avea să continue, asta era partea care trebuia să se schimbe.
Ci omul care trebuia să învețe că „să fie pace” nu poate însemna mereu ca soția lui să plătească prețul.