Prima dată când mi-a verificat telefonul, nici măcar n-a încercat să ascundă.
Am ieșit din baie și l-am găsit așezat pe marginea patului, cu telefonul meu în mână.
— Și trebuia să răspunzi tu?
— Dacă n-ai nimic de ascuns, de ce te deranjează?
Fraza aceea mi-a rămas în minte.
În următoarele săptămâni, am auzit-o tot mai des.
Dacă n-ai nimic de ascuns, de ce ai nevoie de parolă?
Dacă n-ai nimic de ascuns, de ce vorbești cu fiica ta când eu nu sunt în cameră?
Dacă n-ai nimic de ascuns, de ce trebuie să mergi singură la magazin?
Într-o seară, fiica mea m-a sunat.
— Mamă, vii duminică la noi? Facem masa împreună.
— De ce trebuie să mergi?
Am râs, crezând că glumește.
— Pentru că este fiica mea.
— Te-ai mutat aici ca să începi o viață nouă sau ca să alergi în continuare după ea?
Atunci am simțit pentru prima dată frică.
Nu pentru că ridicase vocea.
Asta era partea cea mai tulburătoare.
În dimineața următoare mi-am găsit cheile mașinii dispărute.
În cele din urmă, le-am găsit într-un sertar din atelierul lui.
Când l-am întrebat cum ajunseseră acolo, a ridicat din umeri.
— Probabil le-ai pus tu și ai uitat.
Știam că nu era adevărat.
Plecasem din casa fiicei mele atât de hotărâtă să demonstrez că încă puteam avea propria viață.
Cum să mă întorc după numai câteva luni și să spun că mă înșelasem?
Și fiecare zi îmi făcea lumea puțin mai mică.
A început să mă ducă și să mă aducă de la serviciu.
La început spunea că vrea să mă ajute.
Apoi a devenit obligatoriu.
Dacă terminam cu zece minute mai târziu, mă interoga tot drumul spre casă.
Într-o vineri, o colegă mi-a propus să bem o cafea după serviciu.
Am acceptat fără să-l anunț.
Când am ieșit din cafenea, el era peste drum.
N-am înțeles niciodată cum aflase unde eram.
În mașină n-a spus nimic.
Apoi a pus cheia în buzunar.
Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.
— Vezi? Exact asta e problema ta. Nu știi să porți o conversație.
M-a prins de încheietură.
Dar a strâns suficient de tare încât a doua zi să am urme.
În noaptea aceea am stat trează până dimineața.
Eu priveam tavanul și mă gândeam la fiica mea.
„Mamă, de ce nu mi-ai spus?”
Și nu găseam niciun răspuns bun.
A doua zi am început să pregătesc plecarea.
Mi-am dus câteva acte la serviciu.
Am pus niște bani deoparte.
I-am spus fiicei mele că urma să vin la ea luni și că aveam nevoie să discutăm.
Dar luni dimineața nu am mai ajuns la serviciu.
Când m-am trezit, geanta mea dispăruse.
El stătea în bucătărie și bea cafea.
— Unde sunt lucrurile mele?
A continuat să bea cafea.
— Ieri ai vorbit cu fiica ta.
— Nu pleci nicăieri până nu te calmezi.
M-am uitat spre ferestre.
Locuia la marginea localității. Cea mai apropiată casă era suficient de departe încât nimeni să nu mă audă dacă strigam.
„Poate că nu mă lasă să ies.”
„Poate că data viitoare nu se va opri la încheietura mâinii.”
— Mă duc până la magazin. Când mă întorc, discutăm ca doi adulți.
Am auzit cheia întorcându-se în broască din exterior.
Am rămas nemișcată câteva secunde.
Telefonul nu era nicăieri.
În dormitor, într-un sertar, aveam vechiul meu telefon. Ecranul era crăpat și nu mai avea cartelă SIM.
Și se putea conecta la internet prin Wi-Fi.
I-am scris fiicei mele printr-o aplicație de mesagerie.
„Vino cu poliția. Nu veni singură.”
Răspunsul ei a venit aproape instantaneu.
„MAMĂ, CE S-A ÎNTÂMPLAT?”
„Nu mă poate vedea acum. Te rog. Poliția.”
Apoi am șters conversația și am ascuns telefonul.
Cele douăzeci și cinci de minute care au urmat mi s-au părut ore.
Când am auzit o mașină oprind, am fugit la fereastră.
În spatele ei venea o mașină de poliție.
Pentru că trebuise să vină copilul meu să mă scoată din situația în care intrasem singură.
Polițiștii au constatat că ușa era încuiată din exterior.
Când el s-a întors de la magazin și a văzut mașina poliției, a început imediat să explice că fusese o „neînțelegere”.
Că voia doar să mă protejeze.
Că la vârsta mea eram „prea sensibilă”.
Fiica mea nu i-a răspuns.