Am traversat bucătăria fără să mă uit la nimeni.
Apoi am luat farfuria din mâinile Oliviei.
Ea s-a uitat imediat spre bunica ei.
Fraza aceea mi-a făcut stomacul să se strângă.
Am ridicat-o de pe scăunel.
Când i-am atins mâinile, s-a retras.
Degetele îi erau atât de roșii încât nici măcar nu am încercat să ghicesc cât de grav era.
— Alexandru, nu face o scenă. Copilul doar a ajutat puțin.
Atunci zâmbetul ei a dispărut.
Am dat operatorului adresa și am explicat că un copil de cinci ani avea arsuri la mâini și că voiam să fie evaluat medical.
— Ai înnebunit? izbucni mama. Pentru niște mâini roșii chemi ambulanța?
Nu reacționase la tonul ridicat în sine.
Reacționase la vocea mamei.
Ca și cum trupul ei învățase deja ce urma după acel ton.
— Andreea, ce s-a întâmplat aici?
— Exact. Nu acum. Avem musafiri.
M-am uitat la mesele pline cu mâncare.
— Alexandru! protestă mama.
Câteva femei și-au luat gențile.
— Carmen ne-a spus că Andreea era de acord cu petrecerea.
Soția mea ridică privirea.
— Mi-a spus că dacă nu gătesc, o să-i spună lui Alexandru că nu o vreau în casă.
— Dumnezeule, ce melodramă!
Andreea își desfăcu încet bandajul.
Sub el, pielea era iritată și avea o rană care nu părea făcută în ziua aceea.
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Mesajele ei: „Putem vorbi când ajungi?”
Serile când îmi spunea că vrea să discutăm, iar mama apărea în cameră și conversația se termina.
Telefonul de serviciu primit exact când Andreea îmi spusese că nu mai suporta tensiunea din casă.
„Mama e bătrână. Mai ai puțină răbdare.”
Din hol s-a auzit interfonul.
Echipajul medical sosise.
În timp ce o asistentă îi examina mâinile Oliviei, fetița mă ținea strâns de cămașă.
Mama s-a întors atât de repede încât paharul de pe masă s-a răsturnat.
Olivia s-a lipit de mine.
— Olivia, despre ce vorbești?
— Sertarul bunicii. Ăla în care pune lucrurile lui mami când mami nu ascultă.
Mama făcu un pas spre noi.
Pentru prima dată, mama s-a oprit când i-am cerut.
Olivia arătă spre dormitorul de oaspeți.
Nu voiam să ating ceva care putea deveni probă.
Când au sosit și polițiștii, le-am explicat exact ce spusese Olivia.
Mama devenise brusc foarte calmă.
— Este camera mea. Sunt lucrurile mele personale.
Andreea stătea pe canapea cu o pătură peste umeri.
Unul dintre polițiști a discutat separat cu ea.
Eu am rămas lângă Olivia.
După câteva minute, Andreea a început să plângă.
Plângea cu fața în palme, ca cineva care ținuse prea mult timp totul înăuntru.
Apoi polițistul s-a apropiat de mine.
— Soția dumneavoastră spune că în acel sertar s-ar putea afla telefonul ei vechi, cardul bancar și mai multe documente personale.
Carmen și-a încrucișat brațele.
— Îl cheltuia aiurea. Cineva trebuia să țină casa sub control.
— Mi-a luat cardul acum șase luni.
— Ți-am spus că nu mai am acces la bani.
Mi-am amintit imediat răspunsul meu.
„Probabil e o problemă cu aplicația. Vorbim când mă întorc.”
Sertarul a fost deschis ulterior în prezența poliției, după clarificarea situației și cu acordul necesar.
Înăuntru erau cardurile Andreei.
Câteva bijuterii moștenite de la mama ei.
Mama încercă imediat să spună că era al ei.
Dar pe prima pagină era scrisul Andreei.
Zilele în care o obligase să gătească pentru musafiri.
Momentele în care îi interzisese să mănânce până nu termina treaba.
„Bunica spune că mami e leneșă.”
„Bunica spune că nu trebuie să-i spunem lui tati.”
„Bunica spune că tati o să creadă pe ea.”
Ultima propoziție m-a distrus.
Nu fiindcă Andreea nu-mi dăduse semne.
Ci fiindcă eu alesesem să nu le văd.
În seara aceea, mama nu a mai rămas în apartamentul nostru.
Invitatele plecaseră de mult.
Mesele erau încă pline cu farfurii murdare.
Am mers cu Andreea și Olivia la spital pentru evaluare și documentarea rănilor.
Pe drum, Olivia a adormit cu capul în poala mamei ei.
— Nu pot să rezolv asta doar pentru că îți pare rău.
Nu aveam dreptul să cer iertare rapidă doar pentru că, în sfârșit, văzusem ce se petrecea.
În săptămânile următoare, am schimbat încuietorile și toate parolele importante. Andreea și-a recăpătat accesul exclusiv la documentele și conturile ei. Am păstrat toate dovezile și am urmat recomandările autorităților.
Dar cea mai grea schimbare nu a fost una dintre acestea.