Am privit prima pagină și mi s-a făcut frig.

Era un proiect de contract prin care casa urma să ajungă la Cristina. Asta, singură, nu m-ar fi speriat. Un asemenea document nu putea transfera proprietatea fără procedurile legale și fără acordul meu.

Problema era pagina din spate.

În dreptul numelui meu apărea o semnătură care încerca să o imite pe a mea.

— Cine a semnat asta? am întrebat.

Cristina a făcut un pas înapoi. Tata n-a răspuns.

În clipa aceea s-a deschis ușa. Avocatul tatălui meu a intrat primul, urmat de doi polițiști. Când a văzut documentele întinse pe blat și imaginile camerelor pe telefon, avocatul s-a oprit.

— Robert, mi-ai spus că Andreea este de acord și că trebuie doar să discutăm condițiile.

Tata s-a întors spre el.

— Era aproape de acord.

— N-am fost niciodată de acord, am spus eu.

Polițiștii au cerut tuturor să rămână în living. Le-am arătat filmările: intrările făcute fără permisiune, cheia duplicată, conversațiile despre cum urma să fiu presată în fața familiei și sticla luată din cramă.

Apoi unul dintre polițiști a ridicat documentul cu semnătura mea.

Cristina a început să plângă.

Și atunci a venit primul adevăr.

— Eu am semnat, a spus ea. Tata a zis că e doar un model… că dacă vede avocatul cum ar trebui să arate actele, ne explică ce mai trebuie făcut.

Avocatul și-a strâns imediat mapa.

— Eu nu v-am cerut niciodată așa ceva.

Mama a început să plângă și ea. Dar câteva minute mai târziu a spus ceva ce m-a durut mai mult decât restul.

Totul fusese pregătit de săptămâni. Tata voia ca familia să fie prezentă pentru că era convins că nu voi suporta să spun „nu” în fața tuturor. Cristina deja discutase cu un decorator și le spusese câtorva prieteni că urma să se mute la lac.

Casa mea fusese împărțită înainte ca măcar cineva să mă întrebe dacă vreau s-o dau.

În seara aceea, petrecerea s-a terminat cu declarații date polițiștilor, nu cu tort. Tata și Cristina au fost chemați ulterior pentru audieri, iar documentele și înregistrările au fost predate ca probe. Avocatul tatălui meu s-a retras imediat din orice discuție când a înțeles cum fusese prezentată situația.

A doua zi am schimbat din nou toate sistemele de acces și am blocat definitiv codurile și cheile familiei mele. I-am spus mamei că poate să mă contacteze doar dacă este pregătită să înceteze să-i mai găsească scuze tatălui meu. Cu Cristina n-am mai vorbit luni întregi.

Cel mai ciudat lucru a fost că, după aceea, câteva rude m-au sunat să-mi spună că până în acea seară crezuseră că eu eram „sora egoistă”. Tata le spusese tuturor că îi promisesem casa Cristinei și că mă răzgândisem în ultimul moment.

Nu pierdusem o familie în seara aceea. Pierdusem doar rolul pe care familia mea mi-l dăduse toată viața: omul care trebuia să cedeze pentru ca ceilalți să fie fericiți.

Casa a rămas a mea.

Iar pentru prima dată, și viața mea la fel.