Maria s-a așezat lângă geam și a strâns geanta la piept.
Trenul a pornit încet, scârțâind ușor pe șine.
Pentru prima dată după ani de zile, nu mai simțea graba altora în spatele ei. Nu mai auzea reproșuri. Nu mai simțea priviri reci.
Pe geam treceau câmpuri acoperite cu brumă și sate mici, cu fum ieșind din coșuri.
Maria privea și parcă fiecare kilometru îi lua de pe umeri câte o povară.
La un moment dat, o femeie în vârstă s-a așezat pe scaunul din fața ei.
Avea o basma groasă și o sacoșă cu mere.
— Mergeți departe? a întrebat ea cu blândețe.
— E bine… unde ai pe cineva drag, acolo e casa.
Vorbele acelea simple i-au încălzit inima mai mult decât orice.
După două ore trenul a oprit în gara din Buzău.
Pe peron o aștepta Nadejda.
Mai slăbită, cu părul alb, dar cu același zâmbet cald din copilărie.
Când s-au văzut, s-au îmbrățișat strâns.
— Mărioară… de ce nu mi-ai spus că vii? a șoptit sora ei.
Maria a simțit cum ochii i se umplu de lacrimi.
— Pentru că mi-era teamă… că poate nu mai am unde să vin.
— Atâta timp cât sunt eu aici, ai unde.
Casa ei era mică, la marginea orașului.
O curte cu viță de vie și o bancă veche sub un nuc.
Mirosul de lemn ars și pământ umed îi amintea de copilărie.
A doua zi au mers împreună la biblioteca orașului.
Clădirea era veche, cu rafturi pline de cărți și cu liniștea aceea plăcută pe care doar bibliotecile o au.
Directorul, un domn trecut de cincizeci de ani, a privit atent actele Mariei.
— Ați fost profesoară de literatură?
— Da. Treizeci și doi de ani.
— Atunci locul acesta parcă vă aștepta.
Puțin peste trei mii de lei.
Dar pentru Maria era mai mult decât bani.
În fiecare dimineață deschidea biblioteca și punea cărțile în ordine.
Copiii veneau după școală să citească sau să împrumute romane.
Ea îi ajuta, le povestea despre scriitori, le recomanda cărți.
În scurt timp, toată lumea o știa drept „doamna Maria de la bibliotecă”.
Uneori, seara, stătea în curte cu sora ei și beau ceai de mentă.
— Regreți că ai plecat? o întreba Nadejda.
— Regret doar că nu am plecat mai devreme.
Într-o zi, telefonul a sunat.
— Mamă… voiam să te întreb… dacă ești bine.
Maria a tăcut câteva secunde.
Și pentru prima dată după mulți ani, chiar era.
A închis telefonul, a pus ibricul pe foc și a ieșit în curte.
Nucul foșnea ușor în vânt.