Avocatul a descoperit repede că Darius era cel care depusese documentele. Firma lui acumulase datorii serioase după două investiții eșuate, iar banca refuzase să-i mai ofere finanțare fără o garanție importantă. Casa mea fusese soluția lui.
Semnătura fusese copiată de pe niște acte mai vechi pe care le păstram acasă. Elena știa despre plan și îl ajutase să găsească documentele. Ea credea că, fiind căsătoriți, Darius avea oricum drepturi asupra casei.
Nu avea.
În după-amiaza următoare, avocatul a mers la proprietate cu notificările pregătite. Vanessa era încă acolo. Când a citit extrasul de carte funciară și a văzut că singurul proprietar eram eu, s-a întors spre Darius.
— Mi-ai spus că această casă este a ta.
Atunci am aflat că îi promisese și ei că, după divorț, urma să rămână acolo. Vanessa credea că eu voi pleca împreună cu copilul și că ea se va muta definitiv în locul meu.
Tentativa de folosire a semnăturii mele a fost raportată, iar finanțarea a fost blocată. Darius a încercat să spună că totul fusese „o neînțelegere între soți”, dar avocatul i-a explicat că o semnătură falsă nu devine autentică doar pentru că ești căsătorit cu proprietarul.
Vanessa și-a strâns valiza în aceeași zi. Nu din solidaritate cu mine, ci pentru că realizase că Darius nu era omul bogat și sigur financiar pe care pretinsese că este.
Eu am depus actele de divorț și am rămas cu Maia. Casa a rămas bunul meu propriu, iar problemele firmei lui Darius au rămas ale lui.
Câteva luni mai târziu, Darius m-a întrebat cum am putut să distrug o căsnicie de atâția ani „din cauza unei greșeli”.
I-am răspuns că aventura fusese alegerea lui, falsificarea semnăturii fusese alegerea lui, iar faptul că mă lăsase singură la maternitate fusese tot alegerea lui.
Eu luasem o singură decizie.
Să nu mai vin acasă într-un loc în care toată lumea se comporta de parcă eu eram singura persoană care nu avea niciun drept acolo.