Aș vrea să ridic acest pahar pentru soțul meu, spuse Mariana calm. Pentru omul alături de care am trăit douăzeci și doi de ani… și despre care am aflat în seara asta că eu știu mult mai multe decât știe el despre mine.
Câteva persoane zâmbiră, crezând că glumește despre jocul de mai devreme.
Andrei însă nu mai zâmbea.
— Mariana… ce faci? șopti el.
— În douăzeci și doi de ani, soțul meu n-a reușit să țină minte culoarea mea preferată. Nu știe ce carte iubesc și nici măcar ce fac cu adevărat în fiecare zi.
Mariana făcu o scurtă pauză.
— Dar am descoperit că are o memorie extraordinară când trebuie să aleagă rochia potrivită pentru altă femeie.
De data aceasta, nimeni nu mai zâmbea.
La câteva mese distanță, Larisa își coborî privirea spre rochia roșie.
— Ai înțeles greșit, murmură el. Te rog, așază-te. Discutăm acasă.
— Acasă? Andrei, noi nu mai discutăm acasă de ani întregi. Eu vorbesc, iar tu îmi răspunzi fără să ridici ochii din telefon: „Da, am înțeles.”
Câțiva colegi își coborâră privirile, stânjeniți.
— Aș putea să spun acum numele femeii, continuă Mariana. Aș putea să vorbesc despre mesaje și întâlniri. Dar nu voi face asta. Pentru că ea nu mi-a promis nimic mie. Tu ai făcut-o.
Mariana ridică ușor paharul.
— Așa că toastul meu nu este pentru căsnicia noastră. Este pentru luciditate. Pentru momentul în care încetezi să te mai minți singur doar fiindcă adevărul doare.
Își îndreptă privirea spre soț.
— Și pentru viața mea de după această seară. O viață fără un bărbat care știe perfect ce rochie îi vine bine altei femei, dar nu mai știe aproape nimic despre propria soție.
Așeză paharul pe masă fără să bea.
Mariana își luă geanta și porni spre ieșire.
Tânăra venise după ea, vizibil tulburată.
— Trebuie să vă spun ceva. Andrei mi-a spus că voi doi sunteți despărțiți. Că locuiți împreună doar până rezolvați niște probleme și că divorțul e o formalitate.
Mariana o privi câteva secunde.
Nu simțea furie față de femeia din fața ei. Doar o oboseală imensă.
— Se pare că într-un singur lucru a spus adevărul, răspunse ea. De mult trăiam ca doi străini. Doar că eu am fost ultima care a aflat.
Vocea lui Andrei răsună în spatele lor.
— Mă faceți să par un monstru! Da, am vorbit cu Larisa. Da, ne-am întâlnit. Dar tu crezi că acasă era totul perfect? Munceai mereu, erai obosită, stăteai cu traducerile tale până noaptea…
Mariana îl ascultă până la capăt.
Și tocmai atunci înțelese că luase decizia corectă.
Nici acum nu spunea „iartă-mă”.
Tot ea trebuia să poarte o parte din vina pentru alegerea lui.
— Știi de ce munceam noaptea? îl întrebă. Pentru că trebuiau plătite lucrurile pe care le construisem împreună. Știi de ce am încetat să-ți mai povestesc ce simt? Pentru că tu încetaseși să mă asculți.
— Dar nimic din toate astea nu te obliga să mă minți.
Mariana ieși din restaurant.
Aerul răcoros al serii îi lovi obrajii.
Abia ajunsese lângă intrare când Andrei o prinse din urmă.
— Pentru niște mesaje arunci douăzeci și doi de ani?
— Nu plec din cauza unor mesaje.
— Din cauza noastră. Sau, mai exact, din cauza a ceea ce nu mai există între noi de foarte mult timp.
Andrei părea pentru prima dată speriat.
— Pun capăt relației cu Larisa. Chiar acum. Plecăm undeva împreună, discutăm, reparăm lucrurile…
— Tu nu vrei să repari căsnicia, Andrei. Vrei să nu pierzi viața cu care te-ai obișnuit.
— În apartamentul rămas de la mama.
— Am dus deja acolo o parte dintre lucrurile mele.
— Ai pregătit toate astea?
— Nu mi-am pregătit răzbunarea. Mi-am pregătit plecarea.
Taxi-ul opri în fața lor.
Mariana urcă fără să se mai întoarcă.
A doua zi, Andrei o sună de zeci de ori.
Mai întâi o rugă să vină acasă.
Apoi îi reproșă că îl umilise în fața colegilor.
După aceea începu să promită că se va schimba.
— Dacă vrei să discutăm, vom discuta despre divorț.
Următoarele luni nu au fost ușoare.
Andrei continua să spună că douăzeci și doi de ani nu puteau fi distruși de „câteva mesaje”.
Până într-o zi, când fiul lor de douăzeci și cinci de ani veni la Mariana.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva.
— Toată copilăria te-am văzut încercând să-l faci pe tata să te asculte. Și am crezut că așa arată o căsnicie.
Mariana simți un nod în gât.
Acea propoziție o duru aproape mai tare decât trădarea lui Andrei.
Atunci înțelese că plecarea ei nu mai era doar despre propria demnitate.
Era și despre exemplul pe care îl lăsa copilului ei.
Divorțul se încheie câteva luni mai târziu.
Larisa plecă din companie și, înainte să dispară definitiv din viața lor, îi trimise Marianei un mesaj în care își cerea iertare.
Omul care îi făcuse promisiuni fusese Andrei.
Iar ea nu mai voia să-și consume viața urând pe nimeni.
Șase luni mai târziu, Mariana închiriase un mic birou împreună cu o altă traducătoare. Avea mai mulți clienți, călătorise singură la Sibiu și începuse să facă lucruri fără să se mai întrebe dacă Andrei le considera importante.
El, în schimb, încerca încă să o recâștige.
Își amintise brusc aniversările.
Citise până și cartea despre care, după douăzeci și doi de ani de căsnicie, nu știuse că era preferata ei.
Începuse să-și cunoască soția abia după ce o pierduse.
— Mamă, regreți ce ai făcut la petrecerea firmei? Toastul acela, în fața tuturor?
Mariana rămase câteva clipe pe gânduri.
Fiul ei o privi surprins.
— Regret un singur lucru.
Mariana se uită pe fereastră, spre orașul luminat.
— Că nu am avut curajul să-l rostesc cu zece ani mai devreme.