Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Când am ieșit din cafenea aproape de prânz, aveam șapte apeluri de la Radu și patru mesaje.
Nu voiam să divorțez în dimineața aceea.
Nici nu voiam să-l pedepsesc prin tăcere.
Voiam doar să termin proiectul pentru care aveam termen și să nu mai abandonez încă o zi de muncă pentru o problemă creată de Radu.
Când am ajuns acasă, era în bucătărie.
— Asta nu te-am întrebat.
A fost prima propoziție care m-a interesat.
— Nu știu. Mihai se plângea de Loredana și am început și eu. A devenit un fel de concurs stupid despre cine o duce mai greu acasă.
— Nu. Vreau doar să fie foarte clar. Nu te las fără mâncare. Nu te dau afară din casă. Nu încerc să-ți fac viața imposibilă. Pur și simplu nu mai fac lucrurile tale.
În primele zile, Radu a fost convins că totul avea să treacă repede.
Știa să pornească mașina de spălat.
Știa să folosească fierul de călcat.
Problema nu era că nu putea.
Problema era că până atunci nu trebuise să se gândească la toate astea.
Marți dimineața și-a călcat singur cămașa.
Miercuri a descoperit la ora opt seara că nu avea nimic pregătit pentru prânzul de a doua zi.
Joi și-a pus hainele la spălat prea târziu și a trebuit să plece la serviciu cu altceva.
Vineri a intrat în bucătărie și m-a găsit mâncând paste.
— Ai făcut doar pentru tine?
— Radu, acum o săptămână le spuneai prietenilor că gătesc când îmi amintesc.
A închis ușa ceva mai tare.
Dar și-a făcut singur două sandvișuri.
Eu, în schimb, aveam dintr-odată timp.
Am acceptat două proiecte pe care le tot amânam.
Am lucrat două după-amiezi dintr-o cafenea.
M-am întâlnit cu o fostă colegă pe care o refuzasem de trei ori în ultima lună.
Nu „înflorisem” miraculos în zece zile.
Doar nu mai petreceam bucăți din fiecare zi rezolvând automat lucrurile unui alt adult.
După aproape două săptămâni, Radu a cedat.
Nu pentru că apartamentul devenise o cocină.
Își spăla vasele, își strângea lucrurile și învățase repede să nu mai lase hainele oriunde.
A cedat pentru că începuse să înțeleagă timpul pe care îl consumau.
Într-o seară m-a găsit pregătindu-mă să plec la o expoziție.
— Ioana, stai două minute.
— Nu mai vreau să ne purtăm așa.
— Atunci hai să revenim la normal.
— Asta este problema, Radu. Pentru tine „normal” înseamnă că eu reiau tot ce făceam înainte.
— Nu asta am vrut să spun.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Că făceai mult mai multe decât vedeam eu.
— Asta ai înțeles despre casă. Dar despre mine?
S-a așezat pe marginea patului.
— Că te-am făcut de râs ca să mă dau mare.
— Și că după aia am ieșit la masă cu tine și m-am purtat de parcă nu spusesem nimic.
Nu că nu știa cât durează să calci o cămașă.
Radu n-a răspuns imediat.
— Și cu ceilalți, uneori.
— Atunci problema noastră e mai mare decât rufele.
— Noi nu ne despărțim în seara asta. Dar nici nu ne întoarcem la ce era înainte.
În următoarele săptămâni, Radu nu s-a transformat peste noapte.
Dar ceva s-a schimbat: nu mai aștepta ca eu să observ prima.
Am împărțit concret lucrurile.
El și-a preluat complet hainele, cumpărăturile săptămânale și bucătăria după cină. Gătitul l-am împărțit în funcție de program. Curățenia mare o făceam împreună.
Eu nu mi-am mai mutat automat proiectele pentru treburi care puteau aștepta.
Dar mai rămânea un lucru.
La aproximativ o lună după grătar, Mihai ne-a invitat la ziua lui.
— Aș vrea să vii. Dar dacă nu vrei, înțeleg.
Spre sfârșitul serii, Mihai a făcut o glumă despre cât de greu este să convingi „femeile care lucrează de acasă” să mai facă și altceva.
Apoi s-a uitat spre Radu.
— Tu știi despre ce vorbesc.
Mihai a ridicat sprâncenele.
— Cum nu? Tu ne-ai povestit.
Radu s-a uitat spre ceilalți doi prieteni de la masă.
— Și v-am spus niște prostii.
— Ioana muncește. Iar în casă făcea mai multe decât mine. Eu am prezentat-o ca pe una care stă toată ziua pe canapea pentru că mi s-a părut amuzant atunci.
Mihai a încercat să râdă.
Radu s-a uitat spre mine.
— Am făcut-o de râs ca să râdeți voi. A fost vina mea.
Nu i-am strâns mâna sub masă.
Nu voiam să transform momentul într-o recompensă.
Dar am știut că făcuse un lucru important: corectase în fața acelorași oameni imaginea falsă pe care tot el o construise.
Eu și Radu suntem încă împreună și nu am discutat despre divorț.
Dar căsnicia noastră nu s-a întors la forma de dinainte.
Treburile casei au rămas împărțite. Radu își spală și își calcă singur hainele, face cumpărăturile și își respectă partea fără să aștepte să-i spun eu ce trebuie făcut.
Eu continui să lucrez ca ilustratoare și nu mai tratez orele mele de muncă drept timpul disponibil al familiei.
Iar Radu nu a mai vorbit despre mine în fața prietenilor într-un fel în care n-ar fi vorbit dacă eram lângă el.
Într-o seară și-a aruncat din reflex șosetele lângă coșul de rufe.
S-a întors, le-a ridicat și le-a pus în coș.
Eu eram pe canapea, cu laptopul în brațe.
De data asta n-am ridicat nici măcar privirea.