— Elena… ce m-ai speriat. Nu știam că ești aici.
Una dintre prietenele ei a coborât privirea. Cealaltă s-a prefăcut că își verifică telefonul.
— Nu o lua personal — a spus Bianca. — Era o glumă.
— Să mă numești fată împuțită de la țară e o glumă?
— Hai, nu începe. Nu faci scandal la petrecerea mea, da? Suntem într-un hotel de lux, nu în satul tău.
În clipa aia, ceva din mine a încetat să mai tremure.
— Ai dreptate — am spus încet. — Hotelul ăsta chiar e de lux.
Bianca și-a ridicat bărbia.
— Exact. Așa că poartă-te frumos.
Am privit-o direct în ochi.
— Tocmai de asta mă îngrijorează felul în care sunt tratați invitații și angajații în proprietatea mea.
Bianca a izbucnit într-un râs scurt.
Înainte să pot răspunde, domnul Dumitrescu, directorul general al hotelului, a apărut pe hol. Purta costumul lui gri impecabil și o mapă în mână. Când m-a văzut, s-a apropiat respectuos.
— Doamna Elena, totul este în regulă? Mi s-a spus că ați ieșit din salon.
Domnul Dumitrescu și-a înclinat ușor capul spre mine.
— Doriți să intervin în organizarea evenimentului?
Liniștea s-a simțit mai puternică decât muzica din salon.
Bianca se uita la mine de parcă vedea alt om.
— Încă nu, domnule Dumitrescu. Mai întâi vreau să vorbesc cu fratele meu.
Bianca a deschis gura, dar n-a mai ieșit niciun cuvânt.
— Fata împuțită de la țară este proprietara hotelului în care îți sărbătorești logodna.
Și pentru prima dată în toată seara, Bianca n-a mai știut cum să mă umilească.
Am intrat înapoi în salon fără să mă grăbesc.
Muzica mergea mai departe, paharele încă se ciocneau, iar oamenii râdeau fără să știe ce se întâmplase pe hol. Doar Bianca pășea în urma mea cu fața încordată și ochii mari, de parcă încerca să înțeleagă dacă trăia un coșmar.
Andrei m-a văzut imediat.
— Elena, ce s-a întâmplat?
Vocea lui era joasă, neliniștită.
L-am privit câteva secunde. Mi se părea ciudat cât de obosit arăta. Costumul era scump, pantofii lucioși, ceasul elegant… dar ochii lui nu mai aveau lumina băiatului care mă ducea cu bicicleta la școală.
— Trebuie să vorbim — i-am spus.
Bianca s-a apropiat repede și i-a prins brațul.
— Iubire, sora ta exagerează. A făcut o scenă pe hol.
Andrei s-a uitat când la mine, când la ea.
Bianca și-a îndreptat spatele.
— Nimic important. Doar că sora ta încearcă să mă facă să mă simt prost în propria petrecere.
În momentul ăla am înțeles ceva simplu și trist: Bianca era obișnuită să întoarcă orice situație în favoarea ei. Și mai trist era că Andrei părea obișnuit să o creadă.
Am scos încet telefonul și am deschis o fotografie.
I-am întins-o fratelui meu.
Era factura pentru avansul petrecerii. Pe ea apărea clar numele firmei mele.
SC ELENA TOUR INVEST SRL.
Andrei a clipit de câteva ori.
— Tu… tu ești proprietara hotelului?
Atunci domnul Dumitrescu s-a apropiat de masa principală.
— Bună seara. Doamna Elena, notarul a trimis actele pentru semnătura de mâine.
Și exact acolo, în fața tuturor, se vedea sigla hotelului și numele meu.
În salon s-a făcut liniște.
Una dintre mătușile Biancăi aproape a scăpat paharul din mână.
Mama mă privea cu ochii umezi. Nu știa nici ea tot adevărul. Știa că am afaceri în turism, dar nu îi spusesem niciodată că am cumpărat hotelul. Nu voiam să creadă lumea că mă laud.
Bianca s-a albit la față.
— E simplu — am spus calm. — Eu am cumpărat hotelul acum doi ani. Și tot eu am aprobat reducerea pentru petrecerea voastră, pentru că Andrei e fratele meu.
Andrei încă se uita la acte.
— Pentru că voiam să mă vezi ca pe sora ta. Nu ca pe cineva de la care poți obține ceva.
Vorbele mele au lovit mai tare decât intenționasem.
Bianca și-a revenit prima.
— Bun, și ce dacă? Asta nu îți dă dreptul să ne umilești!
Am râs scurt, fără bucurie.
Ea a făcut un pas spre mine.
— Ne-ai întins o capcană! Te-ai prefăcut că ești săracă!
— Nu m-am prefăcut niciodată. Tu ai decis singură că dacă vin de la țară, sunt mai puțin decât tine.
Câteva persoane au început să murmure.
Iar Bianca, pentru prima dată în viața ei probabil, nu mai controla camera.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Bianca… ai spus toate lucrurile alea?
Bianca și-a dat ochii peste cap.
— Dumnezeule, Andrei, nu mai dramatiza! Toată lumea face glume!
Atunci mama s-a ridicat încet de la masă.
Avea rochia simplă, bleumarin, și pantofii comozi pe care îi purta la toate evenimentele importante.
— Nu, mamă — a spus ea încet. — Nu toată lumea.
Mama s-a apropiat de Bianca cu pași mici.
— Noi am fost săraci, e adevărat. Am muncit pe câmp, am crescut găini, am spălat haine la mână. Dar niciodată n-am înjosit oameni ca să ne simțim mai sus.
Bianca nu mai avea replici.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu mă așteptam.
Andrei și-a scos inelul de logodnă din buzunarul sacoului.
Bianca l-a privit speriată.
El a tras aer adânc în piept.
— Cred că încerc să-mi amintesc cine eram înainte să-mi fie rușine de familia mea.
Dar el a pus cutia pe masă.
Un murmur a trecut prin tot salonul.
Bianca a început să plângă de furie.
— Mă faci de râs în fața tuturor!
Andrei a închis ochii o clipă.