N-am ajuns nici la capătul străzii când telefonul a început să sune.
Am închis telefonul și am continuat să merg.
În stația de la marginea satului mă aștepta Alina, o fostă colegă de liceu care locuia de câțiva ani în București. Când îi spusesem cu o seară înainte că vreau să plec, îmi răspunsese simplu:
“Poți sta la mine până te pui pe picioare.”
În mașină, am rezistat aproape zece minute.
Apoi am început să plâng.
— Copiii mei au rămas acolo.
Alina n-a încercat să-mi spună că făcusem bine sau rău.
— Tot ce trebuie ca să-i aduc lângă mine.
În aceeași după-amiază am vorbit cu Rareș și Ilinca.
— Mami, când vii? m-a întrebat Ilinca.
A fost cea mai grea întrebare pe care o auzisem vreodată.
— Tata spune că ai plecat de la noi.
— Nu am plecat de la voi. Să nu uiți asta niciodată.
În zilele următoare am început serviciul.
Nu era viața spectaculoasă pe care tata își imagina că plecasem s-o caut.
Dormeam pe canapeaua Alinei, mergeam cu metroul la muncă și calculam fiecare leu.
Dar aveam un salariu al meu.
Și, mai important, aveam un plan.
În prima săptămână am discutat cu o avocată.
Mi-a explicat ce trebuia să fac, ce documente îmi trebuiau și de ce era important să-mi construiesc rapid o situație stabilă.
Și am vorbit cu copiii în fiecare zi.
Uneori Andrei răspundea primul.
— Te-ai săturat de București?
— Mai ai timp să vii acasă.
După o lună, am închiriat o garsonieră mică.
După încă două, aveam bani puși deoparte și toate actele pregătite.
Nu mă transformasem peste noapte într-o altă femeie.
posibilitatea să spun “nu” fără să-mi fie frică de ce urmează.
În tot timpul acela, mama mă suna când tata nu era prin preajmă.
La început vorbea în șoaptă.
— De când ai plecat, taică-tu spune că eu te-am împins să faci asta.
Vocea ei era mai hotărâtă decât o auzisem vreodată.
— Treizeci și cinci de ani am tăcut ca să fie liniște în casă. Știi ce am descoperit?
— Că liniște n-a fost niciodată. Doar eu nu vorbeam.
N-am știut ce să-i răspund.
— Ai băgat prostii în capul fetei.
— Nu. I-am spus o singură dată ce trebuia să-mi spună și mie cineva acum treizeci de ani.
Pentru prima dată, plecarea mea nu mai părea doar despre mine.
După aproape patru luni, m-am întors în sat.
Și nici ca să demonstrez ceva vecinilor.
Andrei m-a văzut coborând din mașină și a rămas în poartă.
— Că Bucureștiul nu e pentru tine.
Am scos un dosar din geantă.
Ani întregi așteptasem exact cuvintele acelea.
Acum nu mai însemnau aproape nimic.
— Nu m-am întors pentru tine, Andrei.
— Pentru Rareș și Ilinca.
— Asta nu mai hotărăști singur.
Tata a ieșit și el din curte.
— Am venit să-mi văd copiii.
— Eu nu mai am nicio fiică.
Cândva, cuvintele acelea m-ar fi distrus.
Acum doar m-au întristat.
— Îmi pare rău că simți asta.
— Ai făcut familia de râs.
— Nu, tată. Am refuzat să mai trăiesc pentru oamenii de la poartă.
— Te crezi mare doamnă acum că stai la București?
— Sunt aceeași Maria pe care ai crescut-o. Doar că acum nu mai poți decide tu pentru ea.
În spatele lui a apărut mama.
Nu s-a mai ascuns în ușă.
A venit direct lângă mine.
— Nu, Vasile. Eu abia acum încep.
Procesul n-a fost simplu.
Andrei a încercat să prezinte plecarea mea drept dovada că-mi abandonasem familia.
Eu am arătat că lucram, aveam o locuință stabilă, ținusem permanent legătura cu copiii și începusem demersurile imediat după plecare.
Drumuri între București și sat.
Rareș și Ilinca au fost ascultați și ei într-un cadru potrivit vârstei lor.
Nu am câștigat pentru că eram “mama”.
Și Andrei nu a pierdut pentru că era “tatăl”.
S-a stabilit o soluție prin care copiii puteau locui în principal cu mine, iar relația lor cu Andrei să continue în condiții clare.
În ziua în care i-am adus la București, Ilinca a intrat în garsonieră și s-a uitat în jur.
Aveam o canapea, o masă mică, două paturi pentru ei și câteva cutii încă nedesfăcute.
— Nu am plecat niciodată de la voi.
Ilinca m-a îmbrățișat prima.
Dar de data aceea nu eram într-o mașină care mă ducea departe de ei.
Eram cu amândoi în brațe.
Viața nu s-a transformat într-un basm.
Au existat zile în care copiii îl doreau pe tatăl lor.
Zile în care erau supărați pe mine.