Lidia a închis laptopul și a rămas cu privirea în gol.
Nu era o problemă cu o soluție simplă. Era viața ei.
În bucătărie, Sorin își făcea liniștit o cafea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ea s-a ridicat încet și a intrat.
– Sorin… trebuie să vorbim.
– Ba avem. Despre mama mea.
A tăcut o clipă. Apoi s-a întors, iritat.
– Și eu îți spun clar: nu o las să moară acolo.
Sorin a strâns din dinți.
– Mă duc la ea. Cu totul.
Ea s-a dus în dormitor și a început să scoată haine din dulap.
– Lidia… nu face prostii.
– Nu e prostie. E alegere.
Tăcerea dintre ei era apăsătoare.
– Chiar pleci? a spus el mai încet.
A doua zi, Lidia era deja în sat.
Casa era rece. Soba abia trăgea. Lemnele erau ude.
Primele zile au fost grele. Frig, muncă, oboseală.
Dar încet, lucrurile s-au așezat.
Lidia a găsit de lucru la magazinul din sat.
A învățat să facă focul, să care apă, să repare câte ceva.
Într-o seară, stăteau amândouă lângă sobă.
– Mamă… ți-e mai bine? a întrebat Lidia.
– Acum… da. Că nu mai sunt singură.
După două luni, într-o dimineață geroasă, s-a auzit o mașină în fața porții.
Stătea acolo, cu mâinile în buzunare.
– Ce cauți aici? a întrebat ea.
– Și… dacă mai e loc… poate stau și eu câteva zile.
– Aici nu e televizor mare. Nici confort.
– Și trebuie să cari apă.
– Dacă mă mai ceartă… tac.
Lidia a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
În seara aceea, în casa mică, lângă sobă, stăteau trei oameni.
Și, pentru prima dată, era familie cu adevărat.