Partea a 2-a – Continuarea poveștii — Mami!
Mara a venit spre mine cu brațele întinse.
M-am aplecat și am luat-o în brațe.
— Am ales eu florile pentru bunicul!
La patruzeci și cinci de ani, Ștefan Ionescu era unul dintre cei mai respectați antreprenori din mediul de afaceri bucureștean. Dar în clipa aceea nu mă interesa cine îl cunoștea și câte companii avea.
Era omul care îmi ținuse mâna în ultimele luni de boală ale tatei. Omul care se trezise noaptea cu Mara ca eu să pot rămâne la spital. Omul care nu-mi ceruse niciodată să aleg între familie și muncă.
S-a apropiat și m-a sărutat pe tâmplă.
— Îmi pare rău că am întârziat. Domnișoara asta a decis că florile pentru bunicul trebuie alese personal.
Mara a ridicat mândră buchetul.
— Sunt perfecte, am spus.
Când mi-am ridicat privirea, Radu nu mai zâmbea.
Se uita când la Mara, când la Ștefan, apoi la verigheta mea.
Bianca părea la fel de uluită.
— Este… fiica ta? a întrebat ea.
Ștefan i-a întins calm mâna.
— Ștefan Ionescu. Soțul Alexandrei.
Firma lui de logistică încercase de două ori în ultimii ani să intre în proiecte în care grupul lui Ștefan era implicat.
— Domnule Ionescu… desigur. Ne-am întâlnit la…
— Îmi amintesc, a spus Ștefan simplu.
Cu câteva secunde înainte, Radu mă întrebase dacă eram amară pentru că îl pierdusem.
Acum își căuta cuvintele.
Bianca a fost prima care și-a revenit.
— Nu știam că te-ai căsătorit.
— Nu m-ai întrebat niciodată.
— Dar tata nu ne-a spus nimic.
Asta a lovit-o și mai tare.
În ultimii ani, relația mea cu Bianca se redusese la întâlniri rare și conversații strict necesare. Nu-i datoram rapoarte despre viața mea.
Ștefan și-a pus discret mâna pe spatele meu.
— Vă las să terminați discuția. O duc pe Mara să pună florile.
Înainte să plece, Mara m-a sărutat zgomotos pe obraz.
Am privit-o plecând de mână cu tatăl ei.
Apoi m-am întors spre cei doi oameni care, cu șapte ani înainte, îmi explicaseră că nu eram făcută pentru familie.
Bianca și-a strâns geanta la piept.
— Și cu compania ce se întâmplă acum?
Acolo era, de fapt, motivul pentru care veniseră atât de devreme și se interesau atât de mult de mine.
— Nu discut despre asta astăzi.
— Sunt și eu fiica lui, Alexandra.
— Atunci am dreptul să știu.
— Astăzi ne îngropăm tatăl. Despre bani putem vorbi după.
Două zile mai târziu ne-am întâlnit în biroul avocatului familiei.
Bianca venise împreună cu Radu.
Ștefan se oferise să mă însoțească, dar refuzasem.
Era familia mea. Era compania în care muncisem aproape douăzeci de ani. Și puteam să stau singură la masa aceea.
Tata nu o dezmoștenise pe Bianca.
Îi lăsase două proprietăți, investiții și o sumă de bani care i-ar fi permis să trăiască foarte confortabil.
Dar controlul grupului Dumitrescu îmi revenea mie.
Bianca s-a îndreptat în scaun.
— Cum adică Alexandra controlează compania?
— Domnul Dumitrescu începuse transferul participațiilor cu drept de vot în urmă cu trei ani. Testamentul confirmă structura rămasă.
— Dumneavoastră nu ați lucrat în companie.
Radu s-a mișcat neliniștit.
Știa foarte bine ce însemna.
Firma lui avea unul dintre cele mai importante contracte cu grupul nostru.
Contract obținut pe vremea când tata încă îl considera aproape un membru al familiei.
După întâlnire, m-a ajuns din urmă pe hol.
— Alexandra, putem vorbi două minute?
Bianca era câțiva pași în spatele lui.
— Contractul firmei mele.
Cu șapte ani înainte îmi spusese că eram prea preocupată de cifre și rapoarte ca să fiu “o soție adevărată”.
Acum voia să vorbim despre cifre și rapoarte.
— Expiră peste trei luni.
— Tatăl tău îmi spusese că îl vom prelungi.
— Sper că nu vei amesteca trecutul nostru cu afacerile.
— Nici prin cap nu-mi trece.
— Contractul va fi evaluat exact ca toate celelalte.
— Radu, am condus finanțele grupului ani întregi. Chiar credeai că nu știu?
Tata acceptase întârzieri pe care altor furnizori nu le-ar fi acceptat. Îi oferise termene de plată mai bune. Îi permisese să corecteze probleme repetate fără penalizările prevăzute în contract.
Nu pentru că Radu era cel mai bun.
Pentru că fusese cândva logodnicul fiicei lui, apoi devenise soțul celeilalte.
— De acum înainte, am continuat, compania ta va fi tratată exact ca orice alt furnizor.
— Nu este răzbunare. Este afacere. Exact domeniul despre care spuneai că sunt atât de obsedată.
Trei luni mai târziu, comisia de achiziții a analizat ofertele fără mine.
Insistasem să nu particip la vot tocmai pentru ca nimeni să nu poată spune că luasem o decizie personală.
Firma lui Radu nu a câștigat.
Avea prețuri prea mari, întârzieri repetate și datorii pe care ani întregi reușise să le ascundă în spatele relațiilor cu tata.
Fără contractul nostru, problemele lui n-au mai putut fi amânate.
Nu s-a prăbușit într-o săptămână.
Viața reală rareori funcționează așa.
Dar în următorul an a fost obligat să-și restrângă firma, să vândă o parte din active și să renunțe la imaginea de mare om de afaceri pe care o întreținuse atât de atent.
Bianca m-a sunat o singură dată.