Partea a 2-a – Continuarea poveștii Am rămas în picioare, cu ochii la contract.
— Că nu te-am cunoscut întâmplător, Rareș.
— Exact. Și te-am observat cu mult înainte să mă inviți la prima cafea.
— Voiam să văd dacă îți amintești.
S-a ridicat din fotoliu și s-a apropiat de fereastră.
— În ultimii ani am întâlnit foarte mulți oameni care mă iubesc enorm.
— Mai ales de când am rămas văduvă, a continuat ea. Nepoți care nu mă sunau niciodată au început să mă viziteze. Veri pe care nu-i mai văzusem de zece ani și-au amintit brusc cât de mult țin la mine. Bărbați cu douăzeci sau treizeci de ani mai tineri mi-au spus că vârsta este doar un număr.
— Averea mea îi face pe oameni foarte sentimentali.
— Și eu sunt unul dintre ei.
Doina s-a întors spre mine.
Mi-a amintit apoi de plicul cu zece mii de euro pe care îl găsisem la hotel.
Am simțit că mi se schimbă expresia.
— L-ai pus intenționat acolo?
— Nu mai luam niciodată cina împreună.
Am început să mă plimb prin cameră.
— Deci totul a fost un joc?
— Nu. Un joc nu schimbă viața nimănui. Eu îți ofer o alegere.
A deschis din nou dosarul și mi-a arătat o altă pagină.
Nu exista nicio penalizare absurdă și nicio datorie de milioane. Dacă voiam divorțul, îl puteam cere.
Dar plecam exact cum venisem.
Fără hoteluri. Fără vile. Fără conturile ei.
— Ce se întâmplă într-un an?
— M-am căsătorit cu una dintre cele mai bogate femei din România și tu îmi spui să muncesc?
Doina mi-a explicat că unul dintre hotelurile mai mici ale grupului pierdea bani de aproape trei ani. Nu voia să mă pună director și nici să-mi ofere un birou luxos.
Urma să încep într-o funcție administrativă obișnuită.
— Ai vrut o viață mai bună, Rareș. Construiește-o.
— Nu te voi obliga niciodată la nimic. Dormitorul de oaspeți este pregătit. În public vom fi soț și soție. Acasă vreau respect și sinceritate. Restul nu se cumpără prin contract.
În dimineața următoare am început să lucrez.
La început, am rămas dintr-un singur motiv.
Eram convins că Doina mă testa și că, dacă jucam suficient de bine rolul soțului devotat, la sfârșit mă va recompensa.
Numai că femeia aceea era imposibil de păcălit.
După o lună mi-a respins primul proiect.
După două luni mi-a spus că mă comport ca un băiat care a primit acces într-o lume pentru care încă nu muncise suficient.
După trei luni am vrut să renunț.
— Atunci renunță, mi-a spus.
— Ușa nu a fost niciodată încuiată.
Pentru prima dată în viață, voiam să-i demonstrez cuiva că pot mai mult.
Șase luni mai târziu, hotelul începuse să-și reducă pierderile.
Eu nu mai lucram două ture ca să plătesc facturi, dar munceam mai mult decât înainte.
Și, fără să-mi dau seama, se schimbase și relația dintre mine și Doina.
Îmi povestea despre Constantin, primul ei soț, fără să se teamă că m-ar putea deranja.
Eu îi povesteam despre tata.
Alteori râdeam până târziu.
Nu era căsnicia pe care și-ar fi imaginat-o cineva privind fotografia noastră de nuntă.
Dar devenise ceva adevărat.
Apoi, în luna a noua, Doina s-a prăbușit în biroul ei.
Am ajuns cu ea la spital.
Medicii au spus că avusese o problemă cardiacă serioasă, dar interveniseră la timp.
În noaptea aceea am rămas pe hol.
Un nepot de-al ei, pe care îl văzusem de două ori, a venit lângă mine.
— Dacă lucrurile se complică, trebuie să fim deștepți.
— Mătușa mea a modificat niște acte în ultima perioadă. Dacă mă ajuți să aflu ce a făcut, pot avea grijă să primești și tu ceva.
Cu un an înainte probabil l-aș fi ascultat.
— Nu te preface că ai luat-o din dragoste.
— N-am luat-o din dragoste.
Pentru prima dată am putut spune adevărul fără să-mi fie rușine.
— Dar asta nu înseamnă că am dreptul s-o fur.
Când Doina s-a întors acasă, nu i-am povestit imediat discuția.
Nepotul încercase ulterior să contacteze și avocatul.
La exact un an de la nunta noastră, Doina m-a chemat în aceeași cameră în care îmi arătase contractul prenupțial.
— Ai o pasiune pentru dosare.
— Iar tu ai început, în sfârșit, să le citești înainte să semnezi.
Înăuntru erau actele prin care primeam o participație minoritară în hotelul pe care îl ajutasem să-l redresez.
Nu era imperiul Munteanu.
Nu erau milioanele pe care mi le imaginasem în noaptea în care acceptasem s-o iau de soție.
Era partea pe care o câștigasem prin munca mea.
Doina achitase legal ultima datorie rămasă după moartea tatălui meu și cumpărase pentru mama un apartament mic, pe numele ei.
— Pentru că mama ta nu s-a căsătorit cu mine pentru bani.
Apoi mi-au dat lacrimile.
— Știi care a fost cea mai urâtă parte din planul tău?
— Că atunci când te-ai căsătorit cu mine, ai calculat cât crezi că mai am de trăit.
— Pentru că omul care stă acum în fața mea n-ar mai face calculul acela.
Doina a împlinit șaptezeci și cinci.
Încă poartă rochii care îi fac pe oameni să întoarcă privirea după ea și încă îmi spune că îmi aleg prost cravatele.
Eu conduc acum două dintre hotelurile grupului și am construit, separat, o mică firmă a mea.
Și nici nu mai aștept să moară cineva ca să devin bogat.
Într-o seară, la aniversarea ei, am întrebat-o ceva ce mă urmărea de ani întregi.
S-a uitat la mine peste marginea paharului.
— Pentru că în ziua în care ai găsit zece mii de euro ai ales să fii cinstit.
— Dar m-am căsătorit cu tine pentru avere.