— Nu-i spune că ne-am întâlnit.
Larisa m-a privit de parcă nu înțelesese.
Telefonul continua să vibreze în mâna mea.
— Pentru că vreau să aud ce ne spune fiecăreia când crede că cealaltă nu știe nimic.
Vocea lui Costel era aceeași de mai devreme. Caldă. Liniștită.
— Ce faci, iubire? Am uitat să-ți spun că mâine intrăm devreme pe șantier. Probabil nu apuc să te sun dimineață.
— Nicio problemă, am răspuns. Noi suntem bine.
Mi-am strâns degetele în jurul telefonului.
Larisa s-a așezat încet pe troler.
Costel a răspuns aproape imediat.
Larisa a pus telefonul pe difuzor.
M-am sprijinit de perete.
Același bărbat care îmi spusese “te iubesc” cu mai puțin de un minut înainte își schimbase vocea.
— Bravo. Știam eu că până la urmă o să ai curaj.
— Perfect. Mai rezistă două zile. Când ajung, rezolv tot.
Larisa s-a uitat la mine.
— Ți-am spus. Între mine și Elena s-a terminat de mult. Mai sunt niște lucruri de pus la punct din cauza copilului și a apartamentului. Atât.
— Dar dacă nu vrea să plece? a continuat Larisa.
— Lasă asta în seama mea.
Acolo s-a rupt ceva definitiv.
Larisa a închis fără să-și ia rămas-bun.
Pentru câteva secunde nu ne-am spus nimic.
Eram două femei care, cu o oră înainte, probabil s-ar fi urât fără să se cunoască.
Acum stăteam în același hol și înțelegeam că același om ne construise două realități diferite.
— Îmi pare rău, a spus Larisa. Nu știu ce altceva să spun.
— Ai fotografii cu el aici?
Costel pe canapeaua noastră.
Costel pe balcon, dimineața, cu cana lui preferată în mână.
Într-o fotografie se vedea peretele din sufragerie.
Exact locul unde stătea fotografia de la nunta noastră.
Mi-am amintit că, după ce ne întorseserăm de la mare, găsisem rama într-un sertar.
Costel îmi spusese că o dărâmase din greșeală când făcuse curățenie.
Nu fusese nicio greșeală.
— Unde mergi acum? am întrebat.
Larisa a ridicat din umeri.
— Probabil la sora mea. După ce i-am spus că plec pentru Costel, nu știu dacă o să mă primească.
— Dar înainte să pleci, trimite-mi conversațiile și fotografiile.
— Elena… chiar n-am știut.
Am studiat-o câteva secunde.
Încă eram furioasă pe ea. Faptul că fusese mințită nu ștergea toate alegerile pe care le făcuse.
Dar omul care îmi promisese fidelitate nu era Larisa.
— Nici eu n-am știut, am spus.
În următoarele două zile, Costel m-a sunat ca de obicei.
L-am întrebat dacă a mâncat.
I-am spus ce mai face Marian.
L-am ascultat povestindu-mi despre șantier.
Iar după ce închidea cu mine, Larisa îmi trimitea capturi din conversația lor.
“Abia aștept să fim împreună.”
“Nu-i spune nimic Elenei dacă te caută.”
“Mâine ajung acasă pe la șapte. Să nu gătești. Iau eu ceva bun și mâncăm toți trei.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am sunat-o pe mama și am rugat-o să-l ia pe Marian după școală și să-l țină peste noapte.
Nu voiam ca băiatul nostru să vadă ce urma.
A doua zi, la șapte și zece, am auzit cheia în ușă.
Costel a intrat cu geanta de voiaj într-o mână și o pungă cu mâncare în cealaltă.
Larisa stătea în fotoliul de lângă fereastră.
Trolerul ei era lângă canapea.
Costel s-a oprit atât de brusc, încât punga din mâna lui i-a lovit piciorul.
— Am venit să locuiesc cu tine. Nu asta mi-ai spus?
Costel a rămas fără cuvinte.
— Perfect, am spus. Suntem două. Explică-ne amândurora.
— Mie mi-ai spus că ești divorțat.
— Lucrurile sunt complicate.
— Mie mi-ai spus acum două seri că mă iubești.
Larisa și-a întors capul spre el.
— Interesant. Și pe mine mă iubești?
Costel și-a lăsat geanta jos.
— Am făcut niște greșeli.
— Aproape un an este o greșeală? am întrebat.
— Ai ascuns fotografiile noastre înainte să o aduci aici.
— I-ai spus că sunt fosta ta soție.
— Eram într-o perioadă proastă.
— Eu nu știam că suntem într-o perioadă proastă.
— Am mesajele. Am fotografiile. Știu tot ce i-ai spus.
Abia atunci a înțeles că nu mai exista nicio minciună în care să se ascundă.
— Putem repara asta, a spus.
— Ce anume? Căsnicia noastră sau relația voastră?
Am spus-o fără să ridic vocea.
— Ai avut aproape un an să alegi ce vrei. Ai ales să le păstrezi pe amândouă.
Larisa și-a luat trolerul.