— Vreți să rămân aici? întrebă Ion.
Evdochia îl privi fără să clipească.
În încăpere se făcu liniște.
Maria Ivan își coborî ochii.
— Avem pământ. Avem animale. Avem case. Avem femei care pot munci. Dar aproape nu mai avem familii tinere. Dacă în următorii ani nu se nasc copii, satul moare.
Și tocmai de aceea expresia lui se schimbă.
— Nici măcar n-ai auzit tot.
Încercă să se ridice, dar piciorul degerat îl trădă. Se sprijini de marginea patului.
Întrebarea îl făcu să încremenească.
Afară erau minus douăzeci de grade.
— Dacă pleci acum, probabil nu ajungi nici până în satul următor, spuse Evdochia. Dacă rămâi, nimeni de aici nu te predă.
— Și în schimb vreți să hotărâți ce fac eu cu viața mea?
Pentru prima dată, vocea Mariei se auzi.
— Tocmai asta le-am spus și eu.
Evdochia îi aruncă o privire.
— Un om ascuns de frica morții nu înseamnă un om care ne aparține.
Ion se uită surprins la ea.
În noaptea precedentă, femeile se certaseră ore întregi.
Unele susțineau că satul nu-și mai putea permite să aștepte.
Altele spuneau că disperarea nu le dădea dreptul să transforme un fugar într-un prizonier.
În cele din urmă ajunseseră la o înțelegere.
Avea să primească adăpost și hrană.
Dar nimeni nu avea dreptul să-i ceară să întemeieze o familie împotriva voinței sale.
— Atunci de ce mi-ați spus toate astea? întrebă el.
— Pentru că vrem să știi adevărul. Avem nevoie de tine. Dar vrem să alegi singur dacă poți deveni unul dintre noi.
Primele luni, Ion aproape că nu ieși din gospodăria Mariei.
Piciorul i se vindeca greu.
Maria îi schimba bandajele și îi aducea mâncare, fără să-i pună întrebări despre război.
În sat, povestea oficială era simplă.
Ion era o rudă îndepărtată a Mariei, întoarsă după ani de pribegie.
Cu timpul, începu să repare lucruri.
Mai întâi acoperișul Mariei.
După aceea o pompă de apă.
În primăvară, repară tractorul vechi al satului, pe care nimeni nu reușise să-l pornească de aproape doi ani.
Pentru prima dată, Ion simți că oamenii nu-l priveau ca pe un dezertor.
Îl priveau ca pe omul care putea repara tractorul.
Iar diferența aceea însemna enorm.
Într-o după-amiază, o femeie pe nume Ana îi aduse o farfurie cu plăcinte.
Avea douăzeci și nouă de ani.
Soțul ei murise pe front.
— Pentru tractor, spuse ea.
— Am primit deja mâncare.
— Atunci mănâncă-le mâine.
— Tu ai fost de acord cu planul Evdochiei?
— Pentru că nu vreau un copil doar ca să existe încă un nume în registrul satului.
— Dacă voi mai avea vreodată o familie, vreau să fie pentru că cineva a ales să rămână lângă mine.
Ion rămase cu farfuria în mâini.
Autoritățile au ajuns de două ori în sat.
Prima dată căutau oameni fără acte.
A doua oară verificau niște registre vechi.
De fiecare dată, întregul sat îl protejă.
Nu pentru că Evdochia le poruncise.
Ci pentru că între timp Ion devenise unul dintre ei.
Tăiase lemne pentru femeile bătrâne.
Duse copii bolnavi cu căruța până la dispensarul din comuna vecină.
Iar într-o noapte de iarnă intrase într-o casă cuprinsă de flăcări și scosese două surori înainte să se prăbușească acoperișul.
Nimeni nu mai vorbea despre „condiția” pentru care fusese primit.
Ion stătea lângă fântână când Ana veni spre el.
— Evdochia spune că ai primit acte noi.
La tractorul pe care îl reparase de atâtea ori încât aproape îl considera al lui.
Ion zâmbi pentru prima dată.
— Pentru că acum pot să aleg.
S-au căsătorit în primăvara următoare.
Nu pentru că satul le ceruse.
Nu pentru că Evdochia făcuse un plan.
Și nu pentru că Ion avea o datorie de plătit.
S-au căsătorit pentru că se îndrăgostiseră.
Un an mai târziu s-a născut primul lor copil.
Au numit-o Maria, după femeia care îl găsise pe Ion aproape mort în zăpadă.
Dar satul nu fusese salvat de un singur bărbat.
Asta avea să devină clar în anii următori.
Odată cu revenirea treptată la viața normală, câteva familii din localități sărace din apropiere s-au mutat în casele abandonate.
Tineri care aveau nevoie de pământ.
Familii care căutau un nou început.
Ion și Evdochia au convins autoritățile locale să redeschidă școala.
Au transformat două case părăsite în locuințe pentru familiile care acceptau să se stabilească acolo.
Zece ani mai târziu, satul avea din nou copii alergând pe ulițe.
Într-o seară, Evdochia, acum bătrână, stătea pe banca din fața casei și îi privea pe copiii care se jucau.
— Până la urmă, planul tău n-a funcționat, spuse el.
— Cel pentru care m-ați ținut aici.