PARTEA 2 Pompierul s-a oprit lângă masa bărbatului.
Dar liniștea din restaurant devenise apăsătoare.
S-a uitat întâi la Maria.
Ea a încercat să zâmbească.
Abia apoi s-a întors spre client.
— Bună seara. Soția mea mi-a spus că v-a ajutat după ce s-a spart farfuria.
Bărbatul a încercat să zâmbească.
— A fost doar o neînțelegere…
Pompierul a dat încet din cap.
— Soția mea spală vase aici de cincisprezece ani.
În fiecare dimineață pleacă înainte să răsară soarele.
În fiecare seară vine acasă cu mâinile crăpate de detergent.
Și n-am auzit-o niciodată plângând că munca ei este prea grea.
— Cu mâinile acestea și-a crescut copiii.
Cu mâinile acestea a muncit cinstit.
Clientul nu mai spunea nimic.
În acel moment a venit și patronul restaurantului.
Privise întreaga scenă din spatele barului.
— Domnule, cred că este momentul să încheiem seara.
Bărbatul l-a privit nedumerit.
— În restaurantul meu nu contează dacă cineva spală vase, gătește sau servește la masă.
Toți merită același respect.
Dacă nu puteți înțelege asta, vă rog să părăsiți localul.
Clientul a încercat să protesteze.
Mai multe priviri din restaurant îi spuneau deja că depășise orice limită.
Și-a luat haina fără să mai scoată un cuvânt și a plecat.
După ce ușa s-a închis, patronul s-a întors spre Maria.
— Astăzi ai terminat programul.
Maria a încercat să refuze.
S-a uitat apoi la pompier.
Cina este din partea casei.
Maria și-a șters lacrimile.
Pompierul i-a tras scaunul și i-a zâmbit exact cum o făcea de peste douăzeci de ani.
În seara aceea n-au vorbit aproape deloc.
Iar pentru Maria, aceea a fost cea mai frumoasă dovadă că, indiferent cât de greu muncești, omul care te iubește cu adevărat nu vede șorțul pe care îl porți.
Vede sufletul din spatele lui.
Nicio meserie cinstită nu este rușinoasă.
Rușinos este doar omul care crede că valoarea unui om stă în funcția pe care o are.