În sală s-a făcut liniște.
Nu liniștea aceea stânjenitoare care apare după o glumă proastă.
Directorul o privea pe Elena fără să clipească.
— Nu… nu se poate…, a repetat el.
Femeia l-a privit calm și i-a zâmbit.
— Bună ziua, domnule director.
Cred că au trecut aproape treizeci de ani.
Toți colegii se uitau când la unul, când la celălalt.
Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă.
Directorul a făcut câțiva pași spre ea.
— Dumneavoastră sunteți… Elena Popescu?
Ea a încuviințat din cap.
Ultima dată aveați doisprezece ani.
Directorul s-a întors spre colegi.
— Cred că meritați să știți cine este cu adevărat doamna Elena.
Elena a încercat imediat să-l oprească.
— Cu mulți ani în urmă, era una dintre cele mai talentate eleve ale Școlii de Coregrafie din București. Toți profesorii spuneau că va ajunge pe cele mai mari scene ale lumii.
Colegii o priveau fără să scoată un cuvânt.
— Cu doar câteva luni înainte de examenul final, tatăl ei a murit într-un accident. Mama ei a rămas grav bolnavă, iar Elena a renunțat la tot ca să aibă grijă de familie.
Elena și-a coborât privirea.
Și nu am regretat niciodată.
Directorul a zâmbit trist.
— Eu eram unul dintre colegii ei.
Am dansat împreună ani întregi.
Știam că este extraordinară.
Dar n-am mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu ea.
În sală era o liniște deplină.
Tânărul care râsese primul s-a apropiat încet.
— Nu ai de ce să-ți ceri iertare.
Nu este vina ta că nu îmi cunoșteai povestea.
Din ziua aceea, nimeni nu i-a mai spus “femeia de serviciu”.
Iar în fiecare vineri, după terminarea programului, sala de ședințe se transforma într-o sală de dans.
Nu pentru că firma avea nevoie de un instructor.
Ci pentru că oamenii înțeleseseră ceva ce uitaseră de mult.
Există doar oameni cu povești pe care nu le cunoaștem.