Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ion a rămas cu mâna pe tocul ușii.
— Și ce vrei să fac cu geanta aia?
Elena a tras fermoarul până la capăt.
— În seara asta mergi la mama ta. Sau la un prieten. Unde alegi tu. Eu am nevoie să respir fără să aștept următoarea critică.
— Nu. Îți cer să pleci o vreme. E o diferență pe care ai fi înțeles-o dacă m-ai fi ascultat vreodată.
— Ești supărată pentru o supă.
— Nu, Ioane. Sunt epuizată după treizeci de ani în care ai găsit mereu ceva de reparat la mine.
A luat geanta lui și i-a pus-o lângă ușă.
— Când vrei să vorbim, vorbim. Dar nu dacă ridici vocea, nu dacă îmi spui că exagerez și nu dacă te porți ca și cum eu sunt obligată să îți fac viața comodă.
A plecat după o jumătate de oră. Nu la mama lui, cum crezuse Elena. A luat geanta și s-a dus la un coleg de serviciu, spunând doar că are nevoie să stea câteva zile departe.
Elena a rămas în apartament.
În prima seară, s-a așezat la masă și și-a mâncat supa. Era simplă, caldă și exact cum îi plăcea ei.
A doua zi, și-a sunat prietena, Gabriela.
— Ai făcut bine, i-a spus aceasta. Nu pentru că l-ai trimis de acasă. Ci pentru că, în sfârșit, te-ai auzit pe tine.
În zilele următoare, Ion a descoperit cât de ușor îi fusese să creadă că lucrurile se fac singure.
Nu știa unde ține Elena detergentul. Nu știa când se plăteau facturile. Nu știa ce program avea mașina de spălat sau cât timp trebuia lăsată mâncarea pe foc.
Dar cel mai greu nu era nimic din toate acestea.
Cel mai greu era liniștea.
Nimeni nu îi mai spunea bună dimineața. Nimeni nu îl întreba dacă îl doare spatele după muncă. Nimeni nu îi pregătea ceaiul seara.
După o săptămână, a găsit într-un sertar un album vechi.
În prima fotografie era Elena, tânără, cu părul lung și un zâmbet larg. În următoarele, erau la mare, la nunta lor, în prima lor bucătărie, lângă frigiderul cumpărat în rate.
Ion a răsfoit albumul încet.
În fotografiile mai noi, Elena zâmbea tot mai puțin.
Nu pentru că se schimbase ea.
Ci pentru că el încetase să observe ce făcea bine și ajunsese să vadă doar ce putea critica.
— Putem vorbi? a întrebat el.
Elena a tăcut câteva secunde.
— Într-un loc public. Mâine, la ora cinci, la cafeneaua de lângă parc.
Când Elena a intrat, nu s-a ridicat să o îmbrățișeze și nu a încercat să o atingă. Doar a tras scaunul pentru ea.
— Îmi pare rău, a spus el.
— Pentru că am făcut din tine omul care trebuia să-mi repare fiecare zi. Pentru că am confundat grija ta cu o obligație. Pentru că te-am criticat până când ai început să te îndoiești de tine.
Elena și-a strâns mâinile în poală.
— Aproape te-am crezut, Ioane. Aproape am ajuns să cred că nu sunt bună la nimic. Că supa, casa, hainele și viața mea erau toate greșite.
— Știu, a spus el încet. Și nu pot repara asta doar cerându-ți iertare.
— Dacă îmi mai dai o șansă, vreau să mergem la consiliere. Și vreau să învăț să fac lucrurile care până acum ți-au căzut ție în spate. Nu ca să mă ierți repede. Ci pentru că trebuia să le fac de mult.
Elena nu a răspuns imediat.
— Nu mă întorc la vechiul nostru program, a spus ea în cele din urmă. Nu vreau să mai aud „nu începe” când spun că mă doare ceva. Nu vreau să mă tem că orice masă va deveni un motiv de umilință.
— Nu vreau nici eu să mai fiu omul acela, a răspuns Ion.
Au plecat separat de la cafenea.
Ion nu s-a întors acasă în seara aceea.
Au urmat luni, nu zile. Ion a mers la consiliere, a învățat să gătească și a început să se ocupe singur de lucrurile pe care nu le văzuse niciodată. Nu pentru aplauze. Pentru că, în sfârșit, înțelegea cât însemnau.
Elena nu l-a primit înapoi imediat.
A vrut să vadă dacă schimbarea rămâne și după ce trece frica de a o pierde.
După patru luni, Ion a invitat-o la cină.
Pe masă era o supă simplă de pui, cu pâine neagră și pătrunjel proaspăt. Ion stătea lângă aragaz, emoționat ca un copil.
— Nu știu dacă are gust, a spus el. Dar am urmat rețeta de trei ori.
— Dacă nu avea, puteai să-mi spui. Fără să mă facă asta mai puțin om.
Elena a zâmbit pentru prima dată după mult timp.
Nu pentru că uitase cei treizeci de ani.
Ci pentru că, în sfârșit, el înțelesese ce nu fusese niciodată despre supă.