Bărbatul de lângă cele două sacoșe era tata.
Dar nu mai semăna cu omul care alergase după bicicleta mea.
Părul îi albise aproape complet. Umerii îi erau căzuți, iar mâinile acelea mari, care odinioară mă ridicau de la pământ ca pe un fulg, păreau acum umflate și obosite.
M-a privit câteva secunde.
Aveam douăzeci de ani, dar în clipa aceea m-am simțit din nou copilul desculț care alergase după Dacie.
Doar că de data aceasta nu m-am repezit spre el.
Am privit cele două sacoșe.
Era promisiunea pe care o auzisem toată copilăria.
Numai că venise cu treisprezece ani prea târziu.
Mama a ieșit din casă și, când l-a văzut, și-a dus mâna la gură.
El n-a spus nimic. A lăsat capul în jos.
Bunica nu mai era acolo să-l întâmpine. Murise cu doi ani înainte.
Tata s-a uitat instinctiv spre locul ei de pe prispă.
Mama s-a apropiat și i-a luat una dintre sacoșe.
Primele zile au fost ciudate.
Locuiam sub același acoperiș cu propriul meu tată și totuși nu știam ce să-i spun.
Dimineața mă întreba dacă vreau cafea.
La prânz mă întreba cum merge facultatea.
Seara stăteam amândoi pe prispă și priveam ulița.
Doi bărbați care purtau același nume de familie și nu știau cum să recupereze anii dintre ei.
Apoi am început să observ lucruri.
Tata se ridica greu de pe scaun.
Uneori își freca încheieturile pe ascuns. Alteori tușea până îi dădeau lacrimile, apoi spunea că n-are nimic.
Într-o după-amiază l-am găsit în șopron.
Desfăcuse una dintre sacoșe.
Înăuntru nu erau cadouri.
Și un teanc de plicuri vechi.
Pentru o secundă, a părut jenat.
Înăuntru era un desen făcut de mine în clasa întâi.
Trei oameni ținându-se de mână lângă o casă.
Deasupra scrisesem strâmb:
Tata păstrase desenul treisprezece ani.
În alt plic am găsit o fotografie de la serbarea mea din clasa a patra.
În alta, diploma de la primul concurs.
Apoi o poză cu mine la liceu.
S-a uitat la mine de parcă întrebarea îl durea.
Atunci am văzut o fotografie mică, aproape ruptă la margini.
Eram eu, la șapte ani, ținând în mână fluierul din soc.
— De ce n-ai venit, tată?
— De câte ori ai spus că te întorci definitiv?
Toată furia pe care o ținusem ani întregi a ieșit atunci.
— Știi cum era la școală când ceilalți veneau cu tații lor? Știi cum era să te aștept de Crăciun și să primesc un colet? Să-mi spui la telefon că mă iubești și după aia să dispari alte luni?
A rămas cu ochii în podea.
Răspunsul acela m-a oprit.
Mă așteptasem la explicații.
La „am făcut-o pentru voi”.
S-a așezat greu pe un scaun.
— Prima dată am plecat pentru un an. Atât trebuia să stau.
— Apoi s-a stricat acoperișul. După aceea aveai nevoie de haine, de rechizite. Mai târziu ai vrut calculator. A venit liceul. Facultatea…
— De fiecare dată îmi spuneam: încă șase luni.
S-a uitat la mâinile lui.
— Șase luni au devenit șaptesprezece ani.
Atunci am înțeles ceva ce copilul din mine refuzase mereu să vadă.
Casa în care crescusem nu mai avea acoperișul vechi.
Mama nu rămăsese niciodată fără bani pentru mâncare.
Eu avusesem bicicletă, haine, calculator, meditații și bani să plec la facultate.
Crezusem că lucrurile acelea pur și simplu existaseră.
Nu mă întrebasem niciodată de unde veneau.
— Ce să-i spun unui copil? „Tata nu vine pentru că trebuie plătită factura”?
Și-a trecut palma peste față.
— Tu trebuia să fii copil, Andrei. Nu contabilul familiei.
Pentru prima dată am observat cât de bătrân părea.
S-a gândit mult înainte să răspundă.
— Ți-am dat tot ce am crezut că-ți trebuie.
— Dar nu ți-am dat timpul meu.
— Și timpul nu-l mai pot cumpăra înapoi.
După câteva minute, tata s-a ridicat și a început să pună scrisorile înapoi.
Atunci am văzut ceva pe fundul sacoșei.
O bucată subțire de lemn.
— Pe drum spre casă. Nu știam dacă-ți mai amintești.
Am ieșit pe prispă și am încercat să suflu.
Mi-a arătat din nou cum să-mi țin degetele.
Exact ca atunci când aveam șapte ani.
De data aceasta nu mai eram copil.
Iar el nu mai era tatăl puternic pe care îl așteptasem ani întregi.
Eram doar doi oameni care pierduseră mult timp și care, în sfârșit, încercau să nu-l mai piardă pe cel rămas.
Tata nu mi-a putut da copilăria înapoi.
Nici eu n-am putut șterge anii în care îl considerasem un străin.
Dar în lunile următoare am început să recuperăm lucrurile mici.
— Tată, dacă ai putea să faci totul din nou, ai mai pleca?