Mihai a rămas cu puloverul Ioanei în mână.
— Pentru omul care pleacă mâine dimineață la părinții tăi, repetă ea.
Ioana deschise complet geanta de voiaj.
Ioana scoase din dulap două cămăși de-ale lui și le așeză în geantă.
— Tatăl tău abia a ieșit din spital. Mama ta nu se descurcă singură. Mi-ai spus că situația e urgentă.
— Perfect. Atunci mâine mergi la ei.
Mihai aruncă puloverul pe pat.
— Nu compara. La mine e mai complicat.
— Pentru că am responsabilități.
Ioana îl privi câteva secunde.
— Mihai, tocmai mi-ai cumpărat bilet de tren pentru mâine dimineață și mi-ai făcut bagajul ca să-mi abandonez serviciul. Dar când trebuie să pleci tu câteva zile, dintr-odată apar „responsabilitățile”.
— Sunt părinții mei, dar tu ești soția mea!
— Tocmai. Sunt părinții tăi.
— Nu pot să cred că faci asta.
— Nici eu nu puteam să cred acum o oră că soțul meu îmi împachetează hainele fără să mă întrebe.
Ioana scoase lucrurile ei din valiză și le puse înapoi în dulap.
Apoi luă biletul de tren și îl așeză pe noptieră.
— Iar în seara asta discutăm ca doi adulți. Dacă vrei.
Telefonul lui Mihai sună.
Ioana îi făcu semn să răspundă.
— Hai. Spune-i că nu mai vin.
Mihai ezită, apoi răspunse.
Ioana auzea doar frânturi.
Apoi vocea lui Mihai deveni iritată.
— Mamă, nu pot să plec eu! Am serviciu!
Exact argumentul pe care ea îl folosise cu două ore înainte devenise acum perfect valid când era vorba despre el.
Mihai ieși pe balcon să continue conversația.
Câteva minute mai târziu reveni.
— Tata nu se poate ridica singur din pat.
— Atunci situația e mai gravă decât mi-ai spus.
— Și tocmai de aceea trebuie să găsim o soluție adevărată, nu să mă trimiteți pe mine acolo și să vă spălați pe mâini.
— Este sora ta. Sunt și părinții ei.
— Știu. Și tocmai de aceea nu-i voi cere să se mute acolo. Dar poate contribui.
Elena răspunse după câteva secunde.
— În sfârșit! V-ați hotărât?
— Da, spuse Ioana. Ne-am hotărât să discutăm toți trei.
— Cum îi ajutăm pe părinții voștri fără ca unul dintre noi să-și abandoneze viața.
La celălalt capăt se lăsă liniștea.
— Eu pot merge în weekend. Pot contribui la cumpărături și la plata unei persoane care să vină câteva ore pe zi. Mihai poate merge mâine și poate sta până duminică. Tu locuiești cel mai aproape, așa că poți trece de două-trei ori pe săptămână.
— Eu am doi copii, Ioana.
Elena nu mai spuse nimic.
— Dacă situația tatălui vostru cere îngrijire permanentă, continuă Ioana, atunci trebuie discutat cu medicul și trebuie găsit un om potrivit. Eu nu sunt asistentă medicală.
Ioana se întoarse spre el.
— Nu. În primul rând între voi doi. Sunt părinții voștri. Eu pot contribui pentru că fac parte din familie, dar nu voi deveni soluția gratuită doar pentru că sunt nora.
— Tata nu ar accepta un străin în casă.
— L-ați întrebat pe tatăl vostru ce vrea?
Mihai și Elena nu răspunseră.
Ioana aproape că nu putea crede.
Toată lumea organizase viața tuturor.
Numai cu cei doi bătrâni nu vorbise nimeni serios.
A doua zi, Mihai și-a luat liber.
A bombănit aproape toată dimineața.
Dar la ora la care Ioana trebuia, conform planului lui, să fie în tren spre Buzău, Mihai era cel care conducea spre casa părinților.
Ioana s-a dus la serviciu.
În jurul prânzului, telefonul ei sună.
Ioana se opri din ceea ce făcea.
— Nu se poate ridica singur. Mama e terminată. Cred că nici nu doarme bine.
— Am sunat. Vine după-amiază.
— Ai avut dreptate într-o privință.
— N-ar fi fost corect să te las singură aici.
În weekend, Ioana s-a dus și ea la Buzău.
Când a intrat în casă, soacra ei s-a ridicat cu greu de la masă.
— Ioana… îmi pare rău pentru toată povestea asta.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă cereți scuze.
Bătrâna își coborî privirea.
— Mihai ne-a spus că tu te-ai oferit.
Ioana se întoarse spre soțul ei.
— Ne-a spus că vrei să vii, continuă mama lui. Eu chiar i-am spus să nu-ți lași serviciul. Dar el mi-a zis că tu ai hotărât deja.
Ioana nu mai spuse nimic.
Acum înțelegea de ce toată familia se purtase ca și cum plecarea ei era stabilită.
Mihai nu doar hotărâse în locul ei.
Le spusese tuturor că fusese ideea ei.
Mihai nu se prefăcu că nu înțelege.
— Pentru că știam că mama n-ar fi acceptat altfel.
— Am crezut că după ce ajungi aici…
El își trecu mâna prin păr.
— Am intrat în panică. Tata s-a îmbolnăvit, Elena spunea că nu poate, mama mă suna în fiecare zi… și am căutat cea mai simplă soluție.
Mihai își coborî privirea.
Ioana nu-i răspunse imediat.
— Asta este problema, Mihai. Nu faptul că ai vrut să-ți ajuți părinții. Aș fi venit singură dacă era nevoie pentru câteva zile. Problema este că ai decis că timpul meu, serviciul meu și viața mea valorează mai puțin decât ale tale.