Partea a 2-a – Continuarea poveștii În noaptea aceea, Luca a încercat s-o sune pe Clara de două ori.
— Poate am fost prea duri, am spus, deși nici eu nu eram convinsă.
— Nu pentru friptură s-a speriat, Marta. Ai văzut-o. Când a spus că nu știm adevărul, nu mai era furioasă.
A doua zi, pe la prânz, Luca a venit acasă mai devreme decât de obicei.
Și-a lăsat cheile pe masă și s-a așezat în fața mea.
— Horia are probleme mari cu banii.
Am rămas cu ceașca în mână.
— Rate restante. Inclusiv la mașină. Și se pare că au început să vândă lucruri din casă.
Pentru câteva clipe n-am spus nimic.
Dintr-odată, toate serile în care apăruseră la masa noastră căpătau alt sens.
— Nu cred că mai există nicio vacanță.
— Probabil încercau să pară că totul este în regulă.
— Atunci de ce nu ne-au spus?
Luca a ridicat din umeri.
— Rușine. Orgoliul lui. Orgoliul ei. Nu știu.
De data aceasta a răspuns.
Nu am auzit ce i-a spus, dar fața lui Luca s-a schimbat.
— Sunt acasă. Clara plânge.
Douăzeci de minute mai târziu eram în fața casei lor.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că mașina nu mai era în curte.
În sufragerie lipseau televizorul mare și câteva obiecte pe care le știam de ani întregi.
Clara stătea la masa din bucătărie.
Nu mai semăna deloc cu femeia care, cu o seară înainte, îmi cerea maioneza fără să se ridice.
Horia era lângă fereastră.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Luca.
— Nu aveam nicio problemă cu gazul.
— N-am știut cum să vă spun că nu mai avem bani.
— Horia a avut niște probleme la serviciu, a continuat ea. Veniturile au scăzut, ratele au rămas aceleași și am tot amânat. Am crezut că ne revenim.
— Am făcut și niște alegeri proaste.
— Cât de proaste? a întrebat Luca.
Clara și-a strâns mâinile.
— La început am venit la voi pentru că chiar nu aveam suficienți bani până la salariu. Dar mi-a fost rușine să spun. Am inventat povestea cu gazul.
— Și după aceea? am întrebat.
— După aceea a devenit comod.
Apreciam măcar că nu încerca să mintă din nou.
— Voi găteați, noi mâncam… economiseam câte puțin.
— În timp ce îmi criticai mâncarea.
Clara s-a uitat la Horia.
— Nu mai plecăm nicăieri.
— Dar aseară vorbeai despre hotel.
— Le promiseserăm vacanța de luni întregi. N-am vrut să afle cât de rău stăm. Tot spuneam că mergem, că strângem bani, că o să fie bine.
Luca s-a uitat spre locul gol unde fusese televizorul.
Horia și-a frecat fruntea.
— Am dat-o. Nu mai puteam susține rata.
Tăcerea care a urmat a fost complet diferită de cea din bucătăria mea.
Dar nici nu uitasem cum se purtaseră.
— Clara, dacă veneai la mine și spuneai „Marta, avem probleme, ne poți ajuta cu mâncare o perioadă?”, știi ce ți-aș fi răspuns?
— Dar tu ai preferat să mă minți, să vii la mine ca la restaurant și să-mi spui până și cum să gătesc.
— Pentru că mi-era rușine.
— Rușinea explică minciuna. Nu explică lipsa de respect.
Clara a început să plângă.
Nu m-am repezit s-o consolez.
Uneori omul trebuie lăsat să audă adevărul până la capăt.
Luca s-a întors spre Horia.
Nu era o sumă pe care să o putem acoperi pur și simplu și nici n-am fi vrut să facem asta.
Aveau nevoie să-și schimbe felul în care trăiau, nu doar de cineva care să le plătească datoriile.
— Vă ajutăm, a spus Luca. Dar nu cu bani în mână.
Horia a ridicat privirea.
— Ne uităm împreună la cheltuieli. Vedem ce rate pot fi renegociate, ce puteți tăia și cum vă organizați până vă reveniți.
— Iar dacă aveți nevoie de mâncare, vă ajut și eu.
— Da. Dar există o diferență.
— De acum înainte nu mai vii la ora cinei presupunând că masa te așteaptă. Mă suni și mă întrebi. Iar dacă eu spun că nu pot, răspunsul rămâne nu.
— Și încă ceva. Dacă veniți la masă, nu mai ești musafiră la restaurant. Pui farfuriile, strângi masa și, din când în când, gătești și tu.
Pentru prima dată a zâmbit puțin.
— Nu e pedeapsă, Clara. Se numește familie.
Lucrurile nu s-au rezolvat într-o săptămână.
Vacanța în Turcia a dispărut din planuri. Horia și Clara au redus cheltuielile, au renunțat la lucrurile pe care nu și le mai permiteau și au început să-și pună finanțele în ordine.
Luca i-a ajutat să discute cu banca și să facă un plan realist.
Eu am continuat să-i ajut cu mâncare din când în când.
Într-o joi, Clara m-a sunat.
— Marta, pot să te întreb ceva?
— Putem veni duminică la voi?
Duminică au venit la prânz.
Clara avea o tavă cu prăjitură făcută acasă, iar Horia adusese pâine și câteva cumpărături.
După masă, când m-am ridicat să strâng, Clara mi-a luat farfuriile din mână.
— Da. Și dacă Horia spune ceva despre mâncare, spală și el.
Nu uitasem ce se întâmplase.
Iertarea nu înseamnă să te prefaci că cineva nu a profitat de tine. Înseamnă, uneori, să-i mai dai o șansă după ce ai pus o limită pe care nu mai ești dispus să o muți.
Înainte să plece, Clara a rămas puțin în urmă.
— Îmi pare rău pentru toate serile alea. Nu doar că am mințit. M-am purtat urât cu tine tocmai pentru că îmi era rușine de mine.