Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Din spatele Irinei a apărut sora mea, Ioana.
Avea mănuși de grădinărit în mâini și aceeași expresie calmă pe care o văzusem la ea de fiecare dată când știa că urma să izbucnească un scandal.
Viorica s-a repezit spre poartă.
— Ioana! Spune-le să deschidă! Elena știe foarte bine că eu mă mut aici astăzi!
Sora mea și-a scos mănușile.
— Atunci ce-i circul ăsta?
— Și de ce ați schimbat lacătul?
— Pentru că Elena ne-a rugat.
N-a trebuit să aștepte mult.
Câteva minute mai târziu am coborât din mașină și m-am apropiat de poartă.
Viorica mă aștepta lângă cele două valize, cu brațele încrucișate.
— În sfârșit! Ce înseamnă toate astea?
Andrei mi-a arătat lacătul.
— Elena, deschide poarta.
— Atunci ia una de la Ioana.
— Nici ea nu-mi poate da.
Viorica și-a pierdut răbdarea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Elena! Eu am venit să mă mut! Tu ai spus că rezolvi problema!
Andrei m-a privit câteva secunde.
Am scos din geantă un dosar.
— Am trecut casa pe alt nume.
Pe chipul Vioricăi a apărut imediat un zâmbet.
S-a întors spre fiul ei cu aerul omului care tocmai câștigase.
— Vezi? Ți-am spus eu că până la urmă înțelege.
— Nu sunt pentru dumneavoastră.
— Mi-ai spus că într-o familie nu trebuie să stăm să numărăm ce este al meu și ce este al vostru. Și ai insistat să trec casa pe alt nume.
— Nu. Tu mi-ai spus că trebuie să rezolv problema. Și am rezolvat-o.
Am arătat spre oamenii din curte.
— Casa este acum a Ioanei și a Irinei.
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Viorica a fost prima care și-a revenit.
— Tocmai asta era problema, doamnă Viorica. N-a fost niciodată casa dumneavoastră.
Soțul meu însă se uita numai la mine.
— Ai înnebunit? Ai dat casa fără să vorbești cu mine?
— Știu. Mi-ai amintit suficient în ultima săptămână.
— Atunci cum ai putut s-o dai?
I-am întins copia documentelor.
— Am verificat totul înainte.
Andrei a răsfoit primele pagini, apoi le-a lăsat în jos.
— Doar îți explic de ce cheia ta nu mai funcționează.
Viorica începuse să se agite printre bagaje.
— Eu unde mă duc acum? Mi-am adus toate lucrurile!
— Probabil acolo unde locuiați și până ieri.
Viorica s-a întors spre ea.
— Acum chiar trebuie să mă bag. Este și proprietatea mea.
Viorica a rămas cu gura întredeschisă.
M-am uitat la valizele ei.
— V-am spus de la început că această casă nu este disponibilă.
— Tu nu mi-ai spus nimic!
— Ba da. Doar că dumneavoastră ați confundat faptul că nu m-am certat cu faptul că am fost de acord.
Andrei m-a prins ușor de braț.
— Vino puțin până la mașină. Vorbim noi doi.
— Bine. Dacă vrei să faci spectacol, îl facem aici. Dar să nu uiți că și tu ai unde să te întorci în seara asta datorită mie.
— Mă ameninți că mă dai afară?
— Îți spun doar să te gândești bine înainte să distrugi familia pentru o căsuță.
Aproape că mi-a venit să râd.
— Andrei, familia asta n-a început să se destrame astăzi.
— Că de ani întregi iei decizii pentru mine și apoi îmi explici că sunt „pentru familie”. Doar că, în mod ciudat, familia înseamnă mereu tu și mama ta.
— Săptămâna trecută hotărați ce pom tăiați din curtea mea și în ce cameră dormiți. Astăzi ați venit cu jumătate de casă în portbagaj fără să mă întrebați dacă vă primesc.
— Bun. Ai demonstrat ce aveai de demonstrat. Acum repară prostia asta și mergem acasă.
— Eu nu merg acasă cu tine.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat cu adevărat.
— Lucrurile mele sunt deja strânse.
— Am vorbit și despre restul situației. Nu doar despre căsuță.
S-a uitat la dosarul din mâna mea.
— Înseamnă că m-am săturat să aflu ce se întâmplă cu viața mea după ce tu și mama ta ați hotărât deja.
— Pentru o casă faci toate astea?
— Pentru faptul că ai fost convins că poți lua ceva ce era al meu, să-l dai mamei tale și eu trebuie doar să execut.
Andrei și-a trecut mâna peste față.
— Nu mai avem ce discuta astăzi.
Am făcut un pas spre mașină.
— Și eu ce fac cu bagajele?
Cele două valize uriașe erau încă lângă poartă.
— Le puneți înapoi în mașină.
În săptămânile care au urmat, Andrei a încercat toate variantele.
Apoi m-a acuzat că l-am făcut de râs.
După aceea a devenit brusc conciliant.
Mi-a spus că mama lui „se entuziasmase prea tare”, că el nu intenționase să mă rănească și că totul fusese doar o neînțelegere.
Dar eu nu mai vedeam lucrurile la fel.
Casa doar îmi arătase problema.