Adrian continua să privească telefonul.
Prima fotografie era făcută în fața unei case luminoase, cu o grădină mare și copaci înalți în spate.
Ridică privirea spre mine.
Întrebarea m-a făcut să zâmbesc.
Am trecut la următoarea fotografie.
Eram pe o terasă din Lisabona, cu oceanul în depărtare.
O fotografie făcută pe un traseu de munte.
Adrian derula acum singur, iar siguranța de pe chipul lui dispărea puțin câte puțin.
Următoarea fotografie era de la un eveniment al companiei. Eram pe scenă, ținând în mâini un premiu.
— Am fost promovată acum câțiva ani. Conduc o echipă de douăzeci și ceva de oameni.
S-a uitat din nou la mine.
Și-a dat imediat seama cum sunase.
— Ba exact asta ai vrut să spui.
Îmi aminteam foarte bine cum îmi spunea că nu sunt suficient de ambițioasă.
Că mă mulțumesc cu puțin.
Că fără el probabil aș rămâne în același loc toată viața.
Dar Adrian încă nu văzuse fotografia pe care o căutam.
Am luat telefonul și am derulat puțin.
În imagine eram eu, Andrei și Ioana, într-o după-amiază de vară.
Andrei mă ținea de mijloc, iar Ioana, fiica lui, ne îmbrățișa pe amândoi.
Adrian privi fotografia mai mult decât pe celelalte.
— O parte din timp. Are douăzeci de ani acum și este studentă. Dar da, suntem o familie.
Mi-am luat telefonul înapoi.
Adrian părea că încearcă să găsească ceva de spus.
— Deci până la urmă ți-ai găsit pe cineva.
Acolo am înțeles că încă nu pricepuse.
— Adrian, nu pentru asta ți-am arătat fotografiile.
— Pentru că m-ai întrebat dacă regret.
Am pus telefonul în geantă.
— Casa, călătoriile, serviciul, Andrei… toate au venit mai târziu. Dar cel mai important lucru s-a întâmplat înaintea lor.
— Am încetat să mă mai întreb dacă sunt suficientă.
— Doisprezece ani m-ai făcut să cred că eram prea banală, prea comodă, prea puțin ambițioasă. Că nu mă îmbrăcam suficient de bine. Că nu eram destul de interesantă. Până și când eram fericită, reușeai să mă convingi că fericirea mea era dovada că mă mulțumesc cu prea puțin.
Adrian își coborî privirea.
— Nu-mi amintesc să fi fost chiar așa.
— Normal că nu. Tu erai cel care spunea lucrurile. Eu eram cea care trebuia să trăiască cu ele.
Pentru prima dată de când ne întâlniserăm, nu mai avea nicio replică pregătită.
— După ce ai plecat, continuai să trăiești în capul meu. Când cumpăram o rochie, mă întrebam dacă ți-ar fi plăcut. Când voiam să plec undeva, auzeam vocea ta spunând că arunc banii. Când am primit prima promovare, primul meu gând a fost că probabil ai spune că am avut noroc.
— După mi-am dat seama că nu mai erai acolo.
— Și am început să trăiesc pentru mine.
Adrian se uită în jur, parcă jenat că discuția ajunsese într-un loc pe care nu-l anticipase.
— Eu și Diana nu mai suntem împreună.
Femeia pentru care mă părăsise.
Adrian scoase un râs fără veselie.
— Ba da. Nu trebuie să-mi doresc să fii nefericit doar pentru că m-ai rănit cândva.
— M-a părăsit după cinci ani.
— Că sunt mereu nemulțumit. Că nimic nu-mi ajunge. Că lângă mine simțea că trebuie să demonstreze permanent ceva.
Ironia era atât de evidentă, încât niciunul dintre noi nu trebuia s-o explice.
— Cam aceleași lucruri pe care ți le spuneam eu ție, nu?
Nu mai simțeam furia de altădată.
Nici satisfacția pe care, cu zece ani înainte, mi-o imaginasem dacă viața avea să-i dea vreodată o lecție.
Nu simțeam aproape nimic.
— Pentru că, pentru a mă bucura de ceea ce ți s-a întâmplat, viața ta ar trebui să mai aibă importanță pentru mine.
— Nu am spus-o ca să doară.
Și tocmai acesta era adevărul.
Cu ani în urmă aș fi vrut să mă vadă fericită.
Aș fi vrut să afle ce serviciu aveam, unde locuiam, cu cine eram.
Acum nu mai aveam nevoie de nimic din toate acestea.
„Suntem la cafenea. Ioana și-a cumpărat jumătate de mall. Salvează-mă.”
Adrian se uită spre telefon.
— A fost… ciudat să te văd, spuse el.
— Dacă nu plecam atunci… crezi că am fi rămas împreună?
M-am gândit câteva secunde.
Expresia lui se lumină pentru o clipă.
— Și cred că asta ar fi fost cea mai tristă variantă.
— Pentru că aș fi continuat să cred că femeia care eram lângă tine era singura femeie care puteam deveni.
— Ai avut dreptate atunci într-o singură privință, Adrian.
— După divorț, viața mea chiar s-a schimbat complet.
— Doar că nu în direcția pe care o preziseseși tu.
La câteva zeci de metri, în fața unei cafenele, Andrei mă aștepta împreună cu Ioana.
— În sfârșit! spuse el, luându-mi pungile din mâini. Am fost abandonat cu un om care consideră că șase perechi de pantofi reprezintă „strictul necesar”.
— Sunt reduceri! protestă Ioana.
— Asta spune de două ore.
Andrei mă privi mai atent.
Adrian rămăsese în același loc, singur în mijlocul oamenilor care treceau grăbiți pe lângă el.
Ioana mă luă de braț și începu să-mi povestească despre o rochie pe care trebuia neapărat s-o văd.
Andrei mergea lângă noi, încă bombănind despre numărul de pungi.
Iar eu mi-am dat seama că timp de ani întregi crezusem că Adrian mă părăsise pentru că găsise o femeie mai bună.
El plecase pentru că nu știa să prețuiască femeia pe care o avea.
Iar eu nu pierdusem bărbatul vieții mele în ziua divorțului.
Pierdusem un bărbat lângă care, încet, mă pierdeam pe mine însămi.