Partea a 2-a – Continuarea poveștii Ileana și Gheorghe n-au luat hotărârea într-o singură seară.
Știau că nu era suficient să iubești un copil ca să devii părinte.
Au urmat drumuri, întrebări, verificări și luni întregi de așteptare. Între timp, autoritățile au încercat să afle cine era femeia care coborâse din tren.
Nimeni n-a venit după Cristina.
Iar Ileana continua s-o viziteze.
De fiecare dată pleca mai greu.
Într-o zi, Gheorghe a mers cu ea. A stat stingher lângă pătuț, fără să știe ce să facă, până când fetița i-a prins un deget.
Pe drumul spre casă, n-a spus aproape nimic.
Abia când au ajuns la poartă s-a întors spre Ileana.
— Dacă ni se dă voie… o aducem acasă.
Ileana a început să plângă.
După toate procedurile necesare, într-o dimineață de primăvară, Cristina a intrat pentru prima dată în casa lor.
Gheorghe lucra în construcții, iar Ileana cosea haine și mai vindea din ce produceau în gospodărie.
Dar fetei nu i-a lipsit dragostea.
Gheorghe i-a făcut singur un pătuț, iar mai târziu un birou din lemn la care Cristina avea să-și facă temele ani întregi.
Ileana îi pregătea pachetul pentru școală în fiecare dimineață și îi împletea părul înainte să plece.
Cristina știa că fusese adoptată.
Părinții ei nu i-au ascuns adevărul.
Când a fost suficient de mare să înțeleagă, Ileana i-a povestit despre tren, despre femeia care nu se mai întorsese și despre bilețelul pe care fusese scris numele ei.
— Și mama mea adevărată? a întrebat Cristina.
— Dacă într-o zi vei vrea s-o cauți, eu te voi ajuta.
Ileana și-a mușcat buza ca să nu plângă.
— Eu sunt femeia care a avut norocul să te crească.
Cristina i-a cuprins gâtul cu brațele.
— Atunci tu ești mama mea.
Cristina a crescut, a învățat bine și a început să viseze la o viață pe care Ileana și Gheorghe n-o avuseseră niciodată.
Când le-a spus că vrea la facultate în București, cei doi n-au încercat s-o oprească.
Au început să strângă bani.
Au renunțat la lucruri pentru ei.
Gheorghe lua lucrări suplimentare, iar Ileana cosea până târziu.
În ziua în care Cristina a plecat, mama ei i-a pus în geantă borcane cu zacuscă, dulceață și mai mulți bani decât își permiteau.
— Mamă, păstrați și pentru voi.
Cristina a terminat facultatea, și-a găsit un serviciu bun și, după câțiva ani, a primit o oportunitate de muncă în străinătate.
La început venea des acasă.
Apoi serviciul a devenit tot mai solicitant.
„Vin luna viitoare, mamă.”
„De Crăciun sigur ajung.”
„În primăvară stau câteva zile.”
Ileana nu-i reproșa niciodată.
— Ai viața ta, mamă. Du-te înainte.
Apoi Gheorghe s-a îmbolnăvit.
Cristina s-a întors imediat.
În ultimele lui zile, a stat lângă pat și i-a ținut mâna.
— Să ai grijă de mama ta.
— Mama ta nu știe să ceară nimic. Asta nu înseamnă că n-are nevoie de tine.
După moartea lui, a sunat-o pe Ileana în fiecare zi.
Apoi viața a început din nou să alerge.
Cristina trimitea bani, se interesa dacă Ileana avea medicamente și îi plătea facturile.
Și se liniștea spunându-și că avea grijă de mama ei.
Telefonul a sunat într-o după-amiază.
Era tanti Maria, vecina de peste drum.
— Cristina, să nu te sperii. Mama ta nu e bolnavă.
— Atunci ce s-a întâmplat?
Cristina n-a mai spus nimic.
În seara aceea a sunat-o.
— Atunci de ce nu mi-ai spus nimic?
— Că stai singură. Că nu mai ieși.
Apoi a spus propoziția care a făcut-o pe Cristina să-și închidă laptopul în mijlocul unei seri de lucru.
Fără să-i amintească promisiunea făcută lui Gheorghe.
Cristina s-a uitat prin apartamentul ei frumos și, pentru prima dată după mult timp, toate lucrurile pentru care alergase i s-au părut lipsite de importanță.
A doua zi și-a luat liber.
A cumpărat flori și a pornit spre sat.
Așa ajunsese mașina gri în fața porții.
Așa ajunseseră vecinele să privească uimite cum femeia elegantă de la oraș își lăsa geanta jos și alerga spre bătrâna despre care tot satul știa că nu născuse niciodată un copil.
Ileana s-a ridicat cu greu de pe bancă.
Ileana a mângâiat-o pe păr exact ca atunci când era copil.
— Nici eu nu te-am crescut ca să-mi fii datoare.
Atunci Cristina a început să plângă.
— Tot timpul am crezut că mai am timp.
Cristina n-a mai plecat în seara aceea.
A dormit în camera copilăriei ei.
Biroul făcut de Gheorghe era încă acolo.
Pe unul dintre rafturi, Ileana păstrase câteva dintre caietele ei de școală și o fotografie de la absolvire.
Dimineața, Cristina s-a trezit cu miros de cafea.
Pe masă o așteptau pâine prăjită și dulceață.
— Mă aștepți cu masa pusă.
— Și ce-ai vrea să fac când vine copilul meu acasă?
Cristina și-a întors capul spre fereastră ca să nu-i vadă lacrimile.
Din vara aceea n-a devenit brusc fiica perfectă.
Avea în continuare serviciu, responsabilități și propria viață.