În sufragerie erau toate lucrurile lui Radu.
Nu aruncate la întâmplare și nici îngrămădite într-un colț.
Corina le împachetase cu o grijă aproape neliniștitoare.
Cămășile erau împăturite în cutii, pantofii puși în pungi, hainele de iarnă în două valize mari. Pe canapea se afla geaca lui, iar pe măsuța din față — cheile de rezervă și un plic alb.
Corina intră în sufragerie și se opri în fața lui.
— Înseamnă că ai ajuns exact la timp. Începusem să mă întreb când te întorci din „delegație”.
Pentru o clipă, Radu nu spuse nimic.
— Nu știu ce ți-a intrat în cap, dar…
Corina luă telefonul de pe masă și îi arătă ecranul.
Prima fotografie îl arăta pe terasa pensiunii, la o masă cu Alina. În fața lor erau două pahare de vin, iar mâna lui se afla peste mâna ei.
În următoarea se plimbau împreună.
— Nimeni, Radu. V-ați ocupat singuri să lăsați urme.
Totul pornise de la pagina pensiunii.
Cu trei zile înainte, administratorii publicaseră mai multe fotografii de la o seară organizată pentru turiști. În fundalul uneia dintre ele, Radu dansa cu Alina.
O colegă de-a Corinei îl recunoscuse și îi trimisese fotografia.
Alina avea profilul public.
Postase micul dejun pe terasă, florile primite, priveliștea din cameră și plimbările lor. Nu-i arătase mereu chipul lui Radu, dar într-una dintre fotografii se vedea clar ceasul pe care Corina i-l dăruise la aniversarea căsătoriei.
— Pot să explic, murmură el.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, soțul ei nu găsea o minciună suficient de repede.
— Nu înseamnă nimic, spuse în cele din urmă.
Corina îl privi câteva secunde.
— Perfect. Atunci pierzi o căsnicie pentru ceva care nu înseamnă nimic.
Radu își aruncă valiza lângă ușă.
— Hai să terminăm circul. Sunt obosit. Vorbim mâine.
Se îndreptă spre dormitor.
Când deschise dulapul, încremeni din nou.
— Unde sunt hainele mele?
— În cutiile pe lângă care tocmai ai trecut.
— Nu. Cred că tocmai mi-am revenit.
Atunci Radu ridică vocea.
— Eu locuiesc aici de doisprezece ani!
— Și crezi că poți hotărî singură ce se întâmplă?
Corina nu se lăsă atrasă în ceartă.
— Tocmai pentru că locuiești aici de doisprezece ani, n-am făcut nimic înainte să discut cu un avocat. Apartamentul mi-a rămas de la mama și am început deja demersurile necesare pentru ca despărțirea noastră să fie făcută legal.
Radu se uită la plicul de pe masă.
Abia atunci păru să înțeleagă că nu asistă la o scenă de gelozie.
Corina pregătise totul înainte ca el să ajungă acasă.
— Ai vorbit cu un avocat?
Corina îl privi drept în ochi.
— Mi s-a părut potrivit. Și tu ai avut o săptămână întreagă pe ascuns.
Radu începu să se plimbe prin cameră.
Apoi încercă să dea vina pe ea.
După câteva minute, tonul i se schimbă.
— Corina… suntem împreună de doisprezece ani.
— Toate căsniciile au probleme.
— Nu toate problemele vin cu rezervare la pensiune pentru două persoane.
— A fost o aventură. O greșeală. Putem trece peste asta.
— Știi ceva? Infidelitatea nici măcar nu este lucrul care m-a făcut să termin totul.
— Faptul că erai absolut convins că o voi accepta.
Liniștea se așternu brusc între ei.
Corina își ținea vocea calmă.
— De fiecare dată când mă îngrășam, făceai glume. Când voiam să mă aranjez, mă întrebai pentru cine. Când am vrut să-mi schimb serviciul, mi-ai spus că nu sunt suficient de bună. Când ieșeam cu prietenele, râdeai că mă fac de râs.
— Nu. Era un mod de a mă face să cred că fără tine nu valorez mare lucru.
— Chiar astăzi le-ai spus prietenilor tăi că eu n-am unde să plec.
Apoi îi arătă un mesaj primit în acea seară.
Unul dintre prietenii lui se săturase să-l audă lăudându-se cu aventura și, mai ales, cu faptul că soția lui „oricum nu pleacă nicăieri”.
Radu citi mesajul până la capăt.
Nu mai avea nimic de spus.
— Înțelegi acum? continuă ea. Nu Alina a distrus căsnicia asta într-o săptămână. Tu ai făcut-o în ani întregi în care m-ai convins că trebuie să fiu recunoscătoare că te am.
— Iar apoi ai plecat cu altă femeie, convins că mă întorci pe degete când vii acasă.
Radu se așeză pe marginea canapelei.
Pentru prima dată nu mai părea arogant.
— Să accepți că s-a terminat.
— Și unde vrei să mă duc?
— Ești bărbatul care mi-a spus ani întregi că fără el nu m-aș descurca. Sunt sigură că te vei descurca.
— Poate la Alina? adăugă ea. Din câte le povesteai prietenilor tăi, v-ați simțit extraordinar împreună.
— Nu poți arunca doisprezece ani pentru asta.
Corina se apropie de masă și deschise plicul alb.
Scoase documentele și le așeză în fața lui.
Pe prima pagină era cererea de divorț.
De data aceasta nu mai râse.
Două luni mai târziu, sufrageria arăta complet diferit.
Lucrurile lui Radu dispăruseră.
Corina schimbase perdelele, mutase mobila și umpluse casa cu lucruri pe care el le considerase ani întregi „inutile”.
Pe un perete pusese fotografii cu fiica ei, cu sora ei și cu mama de la care moștenise apartamentul.
Într-o sâmbătă dimineață, în timp ce își bea cafeaua, telefonul vibră.
„Alina m-a părăsit. Putem măcar să vorbim?”
Corina privi mesajul câteva secunde.
În urmă cu doar câteva luni, probabil ar fi răspuns imediat.
S-ar fi întrebat dacă este bine.