CONTINUAREA – Radu n-a mai pus nicio întrebare.
Doar a încuviințat din cap.
— Dacă mergem, mergem până la capăt.
— Fără scandal, i-am răspuns. — Fără țipete. Îi lăsăm doar să se privească în oglindă.
Hotelul era plin de lumini, muzică și pahare de șampanie.
Directorii discutau relaxați, fotografii făceau poze, iar pe scenă prezentatorul pregătea gala anuală.
Am coborât din mașină purtând aceeași rochie roșie pe care Alexandru o criticase cu câteva luni înainte.
— E prea îndrăzneață pentru tine.
În seara aceea n-o mai îmbrăcam pentru el.
Sala a amuțit aproape instantaneu.
Nu pentru că eram spectaculoși.
Ci pentru că toți ne cunoșteau.
Iar oamenii observă imediat când două persoane care n-ar trebui să fie împreună apar ținându-se de mână.
L-am văzut pe Alexandru lângă bar.
Avea mâna pe talia Biancăi.
Paharul i-a rămas suspendat în aer.
Fața i s-a golit de culoare.
Când l-a văzut pe Radu lângă mine, zâmbetul i-a dispărut într-o clipă.
În jurul lor se făcuse liniște.
Colegii se uitau când la mine, când la ei.
Alexandru a venit grăbit spre noi.
— Nu era petrecerea companiei?
— Cine l-a invitat pe el?
L-am privit câteva secunde.
— Cred că întrebarea corectă este cine a invitat-o pe Bianca în viața ta.
Bianca a făcut un pas în spate.
Doar și-a coborât privirea.
Alexandru încerca disperat să salveze aparențele.
Am râs pentru prima dată după multe luni.
— Serios? Pentru că mesajele, hotelurile și fotografiile spuneau exact același lucru.
Câțiva colegi au început să se retragă discret.
Alții priveau fără să scoată un cuvânt.
Directorul general se apropiase și el, înțelegând că nu era o simplă discuție.
— Nu mai avem un „acasă”.
Și i-am întins plicul pe care îl pregătisem cu două zile înainte.
Le-a privit fără să le atingă.
— Mai serios decât ai fost tu în ultimele șase luni.
Bianca încerca deja să iasă din sală.
Radu s-a uitat după ea doar o clipă.
Apoi și-a întors privirea.
— Nu merită nici măcar să fug după ea.
Directorul companiei i-a chemat pe Alexandru și Bianca deoparte.
Explicațiile lor se loveau de realitatea pe care o văzuseră zeci de colegi.
Eu și Radu am ieșit afară fără grabă.
Aerul rece ne-a lovit în față.
Am rămas câteva secunde privind luminile orașului.
— Regreți? m-a întrebat el.
Regret doar că am avut nevoie de doisprezece ani ca să înțeleg că uneori nu pierzi omul pe care îl iubești.
Doar descoperi că nu l-ai avut niciodată.
Radu a zâmbit pentru prima dată cu adevărat.
— Știi ceva? Cred că asta a fost cea mai ciudată întâlnire dintre doi oameni înșelați.
Primul după foarte mult timp.
În spatele nostru, petrecerea continua.
Dar pentru mine se terminase o căsnicie.
Și începea, în sfârșit, o viață în care nu mai trebuia să mă prefac că nu văd adevărul.