Partea a 2-a – Continuarea poveștii M-am dus la masă și m-am așezat. Pur și simplu.
Pentru prima dată în doisprezece ani, la una dintre petrecerile organizate în casa mea, eram și eu musafir.
Sorin rămăsese în mijlocul sufrageriei cu acea carafă goală în mână.
Mi-am pus un șervețel în poală.
M-am uitat la farfuria din fața mea.
— Da. N-am mâncat nimic de dimineață.
Doina și-a revenit prima.
— Ileana, dacă ești obosită, puteai să spui. Nu trebuia să faci spectacol chiar de ziua mea.
Am ridicat privirea spre ea.
— Doina, ai venit azi-dimineață și mi-ai spus în ce vază să pun florile, ce față de masă să folosesc și cât de mărunt să-ți tai salata.
Am arătat spre bucătărie.
— Ai avut destule ocazii să observi că sunt obosită.
Cineva de la capătul mesei și-a coborât privirea.
Natalia, care mă ajutase și la aniversarea lui Sorin, și-a tras scaunul de lângă ea.
Sorin încă nu se mișcase.
Am privit carafa din mâna lui.
— Bucătăria e la cinci metri.
Câțiva invitați și-au ascuns zâmbetul.
— Te-am întrebat unde e gheața.
Am luat liniștită o bucată de friptură.
Sorin m-a privit de parcă îi vorbeam într-o limbă străină.
Apoi s-a întors în bucătărie.
În următoarea jumătate de oră, soțul meu a descoperit o casă în care locuia de doisprezece ani.
A aflat unde ținem gheața.
Unde sunt lingurile mari pentru servit.
Unde păstrăm pâinea de rezervă.
Care platou merge pentru friptură.
Și cât de repede se golește o carafă când la masă sunt douăzeci și cinci de oameni.
— Sorin, mai aduci niște pâine?
— Sorin, s-a terminat apa!
La început încerca să-mi arunce priviri.
Pentru prima dată, am gustat friptura pe care o pregătisem.
— Ileana, ai făcut tu sosul ăsta? m-a întrebat unul dintre invitați.
Era probabil prima dată în seara aceea când cineva îmi mulțumea pentru ceva.
La un moment dat, Sorin a venit cu un platou prea plin.
Sosul i-a curs pe cămașă.
Nu m-am repezit cu prosopul.
Nu i-am adus altă cămașă.
Sorin s-a uitat spre mine din reflex.
A luat singur un șervețel.
Natalia s-a apropiat de mine.
Nu voiam să-l umilesc pe Sorin.
Voiam doar să încetez să-l salvez de fiecare dată de munca pe care nici măcar nu o vedea.
După un timp, invitații au început să se ridice.
Unii și-au dus singuri farfuriile în bucătărie.
Două dintre femei au strâns paharele.
Unul dintre bărbați l-a ajutat pe Sorin să adune sticlele.
Doina, care până atunci fusese doar sărbătorita, a început și ea să strângă tacâmurile.
Dintr-odată, munca pe care o făcusem singură ani întregi putea fi făcută de mai mulți oameni.
Pe la unsprezece au plecat ultimii musafiri.
Pe blat erau tăvi, castroane și oale.
Sorin stătea în mijlocul lor.
În noaptea aceea am adormit înaintea lui.
A doua zi dimineață m-am trezit pe la opt.
Locul de lângă mine era gol.
Din bucătărie se auzea apa curgând.
Sorin stătea la chiuvetă.
Spăla oala mare în care făcusem friptura.
Avea mânecile suflecate și arăta de parcă participase la o expediție.
— Nu știam că durează atât.
— Doar că îmi era mai comod să mă prefac că nu știu.
Nu un „îmi pare rău” spus repede.
Nu „dar și tu puteai să-mi spui”.
— De doisprezece ani faci asta? m-a întrebat.
S-a uitat la muntele de vase.
— Iar dimineața totul era curat.
Sorin și-a trecut mâna peste față.
Nu voiam ca o singură seară la chiuvetă să șteargă doisprezece ani.
— Nu vreau să-mi promiți nimic acum, i-am spus. Vreau doar ca data viitoare când inviți oameni în casa noastră să-ți amintești că petrecerea nu se organizează singură.
— Și nu mai inviți douăzeci și cinci de persoane fără să mă întrebi.
— Iar dacă hotărâm împreună să facem ceva aici, împărțim munca.
De data aceasta a ezitat doar o secundă.
Testul a venit trei săptămâni mai târziu.
Sorin a intrat într-o seară în bucătărie.
— Gigi m-a întrebat dacă facem un grătar sâmbătă.
Am continuat să tai roșiile.
— I-am spus că trebuie să vorbesc întâi cu tine.
Dar în doisprezece ani n-o mai auzisem.
— Cine pregătește carnea?
— Nu mă culc până nu terminăm amândoi.